marți, 31 ianuarie 2012

DRAGWLYAHAZA

Vlad Ţepeş la Pécs ?


Horum tyrannum Draculum, nomine quo ipsi demonem appellant, dum Pii secundi pontificis maximi apud Hunorum regem legati essemus, captivum vidimus, non Quidem procero admodum corpore, sed membroso sane ac valido, truci vultu atque horrendo,pregrandi et adunco naso, inflatis naribus, tenui et modice rubenti facie, in qua glaucos patentesque oculos extantia opido cillia vallabant, et nigrantia multo vilo supercilia minaces ostentabant; abrasis preterea genis mentoque omni, superiorum labiorum parte dumtaxat excepta, tumentia tempora teste molem augebant, taurinum collum erectam cervicem latis constebat humeris, ad quos subnigri crispantes capilli pertinebant. – Pe tiranul acestora Dracul, nume cu care ei numesc diavolul, l-am văzut captiv, pe când îndeplineam funcţia de legat al papei Pius al îî-lea pe lângă regele hunilor; nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi palidă, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar spâncenele, negre şi stufoase, îi arătau ameninţători; faţa şi bărbia erau rase, cu excepţia mustăţii. Tâmplele umflate sporeau volumul caputlui. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi încârlionţate.” (Vaticani Latini MS 6029, Biblioteca Apostolica Vaticana)



 
Codicele lui Nicolaus Machinensis de Chatero, episcop de Modrusa (Roma, Biblioteca Angelica,  MS 551)

Contrar legendelor, Vlad a avut o bună libertate de mişcare în timpul şederii sale în Ungaria. I s-a cedat o casă în Pesta, primea stipendii, iar după 1474 s-a căsătorit cu Justina Szilágyi de Horogszeg, o rudă a lui Mathias (1), şi a avut în proprietate comună cu Justina o casă la Pécs.



Pesta şi Buda (Matthias Greischer, 1686)

La 10 septembrie 1489, la capitlul catedral de Pécs (2) s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare  privind un imobil situat în centrul oraşului. Vânzătorul a fost castelanul Jacob Kun de Rozsály, un membru al familiei Kun cu moşii întinse în comitatele Sătmar şi Ugocea. Devenind familiarul episcopului de Pécs, Iacob s-a mutat  în părţile vestice ale Ungariei. Imobilul, care purta numele de “Dragwlyahaza” (Casa lui Dragwlya), era o casă de piatră cu două etaje, situată în apropierea bisericii Sfântul Birtalan, mărginită dinspre est de proprietatea lui Benedict Szabó, dinspre sud şi vest de drumul public, dinspre nord de casa rectoratului altarului Sfânta Ecaterina. După moartea voievodului Dragwlya, văduva acestuia, Iustina a  donat casa servantului (famulus) ei, Dionisie. Acesta, săvârşind o tâlhărie şi omucidere (latrocinum), din prunca regelui a fost condamnat la moarte de către judele şi juraţii oraşului Pécs. Apoi regele şi episcopul au donat casa  lui Iacob Kun de Rozsály. Acum Iacob vinde cu 200 de florini această casă şi o şesie nepopulată, situată la sud de casă, lui Georg de Gyula şi fiilor săi, Ioan, Grigore şi Mihai.



Actul de vânzare a casei “Dragwlyahaza“ (3)
(Slovenský národný archív U 587 / GYULAY 10 25)

Cognomenul Dragwlyahaza arată că locuitorii oraşului Pécs au făcut o asociere între imobil şi persoana lui Vlad Ţepeş. Nu putem trage prea multe concluzii, alte dovezi ale prezenţei lui Vlad la Pécs nu există, sigur este doar faptul că acea casă era cândva în proprietatea voievodului muntean. Cu ocazia sistematizării centrului civic al oraşului s-a încercat localizarea casei “Dragwlyahaza” pornind de la descrierea din document. Preţul de vânzare ne arată că  era un imobil important. Era o casă pe colţ,  făcea parte dintr-un ansamblu de clădiri, situată într-o zonă centrală, în apropiere de biserica ruinată în timpul ocupaţiei otomane, pe locul căreia a fost constuită geamiul paşei Kasim Gazi. În planul oraşului din 1686, inginerul francez Joseph de Haüy, la sud de geami, indică un ansamblu de clădiri care împarte în două zona centrală. Arheologii presupun că pe colţul sud-vestic al acestuia era casa lui Vlad Ţepeş.



Zona centrală a oraşul Pécs în anul 1686 (detaliu)

În acea zonă au fost descoperite resturile unor construcţii medievale şi o pivniţă, dar nici un indiciu care să facă trimitere la voievodul muntean.



.....................................................

1. Cronica deacului Fedor Kuriţîn (?), trimisul suveranului moscovit Ivan al III-lea la curtea lui Mathias, păstrată în copia călugărului Iefrosin (Povest’o Dracule), copist la mănăstirea Sfântul Chiril din Belozersk:

 “[Craiul]...i-a dat o casă la Pesta, în faţa Budei” , iar după moartea lui Vlad “a luat pe sora lui şi cu cei doi fii în Ţara Ungurească, la Buda: unul trăieşte pe lângă fiul craiului, iar celălalt a fost la episcopul de Oradea şi a murit în vremea mea. Iar al treilea fiu, mai în vârstă, Mihai, l-am văzut aici la Buda, fugise de la împăratul turcesc la rege.



2. În evul mediu oraşul Pécs se numea Quinque Ecclesiae/ Fünfkirchen (Cinci Biserici)



3. Textul latin

Nos capitulum ecclesie Quinqueecclesiensis memorie commendamus, quod egregius Iacobus Kwndictus de Rosaal castellanus castri Quinqueecclesiensis coram nobis personaliter constitutus libereconfessus extitit in hunc modum: quomodo ipse quandam domum suam lapideam, Dragwlyahaza vocatam in civitate Quinqueecclesiensi fundatam, cui ab orientali fundus Benedicti Zabo, meridionali et occidentali vie plaustrales communes, aquilonari vero plagis domus rectoratusaltaris Sancte Katherine virginis in ecclesia parochiali Sancti Bartholomei apostoli in dictacivitate Quinqueecclesiensi fundata constructi contigue vicinari asseruntur, quam quidem domum sive fundum generosa domina Iustina relicta condam Dragwlya waywode cuidam Dionisio famulosuo ob servitiorum suorum merita in perpetuum contulisse perhibetur, sed postmodum eodem Dionisio in crimine latrocinii deprehenso et ob id iussu regie maiestatis per iudicem et iuratos cives huius civitatis Quinqueecclesiensis, uti idem Iacobus Kwn retulit, laqueo mortis iuridice condempnato eandem dom[um sive fun]dum idem serenissimus dominus Mathias rex etc. acreverendus dominus Sigismundus episcopus huius ecclesie nostre Quinqueecclesiensis dicto Iacobo Kwn pro fidelibus servitiis suis per notam dicti commisso criminis manifestam sub certis libertatibus et privilegiis contulisset  perhenniter possidendam egregiis Georgio de Gywla ac Iohanni, Gregorio et Michaeli filiis eiusdem ipsorumque heredibus et posteritatibus universis pro ducentis florenis auri puri iam plene persolutis et perceptis dedisset et vendidisset iure perpetuo et irrevocabiliter tenendam possidendam pariter et habendam simul cum cunctis suis libertatibus et  privilegiis, aliis etiam utilitatibus et pertinentiis ad eandem de iure spectantibus et pertinere debentibus, quibus scilicet hactenus dictus Iacobus Kwn tenuisset et possedisset, et signanter una sessione deserta penes dictum fundum curie a parte meridionali habitam [habita], nullum ius nullamve iuris et dominii proprietatem in eadem sibipsi reservando, sed totum et omne ius ac omnem iuris et dominii proprietatem, si quod et quam memoratus Iacobus Kwn in eadem domo qualitercumque imposterum habere speraret, in prefatos Georgium, Iohannem, Gregorium et Michaelem de Gywlaac eorum heredes transferens pleno iure harum nostrarum vigore et testimonio literarum mediante. Datum feria quinta proxima post festum nativitatis gloriosissime virginis Marie anno Dominimillesimo quadringentesimo octogesimo nono.



duminică, 29 ianuarie 2012

ISTORII MĂRUNTE

O garderobă de altădată


Tiparul sigilar al lui Pătraşcu cel Bun
(confecţionat din bronz aurit, a fost descoperit la Gilău [1] în 1900, în grădina măcelarului János Balogh. Legenda diferă de textul legendei de pe sigiliul aplicat pe documentele din perioada 1554-1555. Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie a României  nr.inv.54213)

/† SINHRISOE · LI · PETRASKO VOIVOD I Gñ ·· B ·· EI ZEMAN GRO BLAHIONCKI/


În evul mediu o caracteristică a vieţii cotidiene era insecuritatea. Abuzurile de tot felul, violenţele, conflictele militare foarte frecvente au condus la un climat de nesiguranţă şi instabilitate. Nici la începutul epocii moderne nu a fost altfel. Din cauza rivalităţilor politice, dezordinilor interne sau a dizgraţiei, mulţi nobili şi boieri sau domni maziliţi s-au văzut nevoiţi de a-şi asigura existenţa pe meleaguri străine. Nenumărate documente surprind apelul celor pribegi la bunăvoinţa autorităţilor străine, zălogirea unor bijuterii, veşminte sau vânzarea bunurilor lăsate acasă. În acele vremuri hainele celor înstăriţi reprezentau o valoare de schimb. O avere oricând la îndemână, un tezaur uşor de transportat şi valorificat în cazul când proprietarul lor a trebuit să fugă. Ţesăturile erau atât de scumpe încât veşmintele se tezaurizau, se lăsau moştenire, se dăruiau, iar în caz de nevoie se plăteau datorii cu ele. 




Caftan, ante 1514 (catifea din mătase cu  fir de argint aurit. Reconstituit dintr-un acoperământ al raclei Sfântului Grigorie Decapolitul, Mănăstirea Bistriţa. Acoperământul purta o inscripţie de danie de la voievodul Neagoe Basarab, datată 1514. Bucureşti,)

Anton Verancsics, pe la 1549, ne dă o descriere destul de amănunţită a veşmintelor purtate de boierii munteni.

“...Ornatur autem annulis pluribus, serica veste et aurea, variis coloribus distincta, praeterea torquibus et armillis, aliisque id genus ornamentis, quae simul ab sinistro humero, sub dextro brachio ad femur usque, per transversum pectus, demittuntur – Cum marsupio panni...cum cum aliquot aureia – Se împodobesc cu multe inele, cu haină de mătase şi aur (cu fir de aur), de diferite culori distincte (înflorat?), pe lângă acestea cu lanţuri la gât şi brăţări, şi cu alte asemenea podoabe, care de la umărul stâng, pe sub braţul drep, de-a curmezişul pieptului, atârnă în jos până la coapse. – Cu o pungă de stofă...cu câţiva galbeni în ea “. (Verancsics: De situ Transsylvaniae, Moldoviae et Transalpinae)



Fustă şi corset  (Fusta este realizată din postav maro, decorată la poale cu dantelă din bumbac şi fire metalice, corsetul din mătase naturală decorat cu dantelă realizată din fir de argint aurit. Costumul a fost descoperit într-un sicriu din cripta familiei Turi, biserica reformată Hodod. Muzeul Judeţean Satu Mare, nr.inv. 32729 Mo; 32730 Mo)

O listă de inventar din 1569 ne furnizează date preţioase despre garderoba soţiei voievodului Pătraşcu cel Bun, dar aflăm amănunte şi despre câteva bunuri ale stolnicului Socol (2) sau despre un caftan care i-a apaţinut lui Tudor, fiul logofătului Radu din Drăgoeşti şi ginerele voievodului.

 “......văduva lui Pătrascu-Vodă după moartea tragică a Domnului  s´a strămutat la Sibiu împreună cu rudenia sa ori măcar adepţii ei şi anume Radu logofet cu fiul său Tudor, Radu Socol stolnicul, cu mama-sa, Stanciul Benghe cu fiul său Hamza şi alţii. Aceştia având treamă să se întoarcă în ţară  au trăit mai bine de zece ani la Sibiu, ocrotiţi de senatul oraşului. În acest lung interval istoviţi de mijloace băneşti, cari le veneau de acasă numai în taină, şi-au zălogit cu încetul multe din scumpeturile lor pe la gazdele unde locuiau. Neputând însă plăti s´au îndatorat aşa de mult încât la străduinţa gazdelor săseşti principele a trimes unul din  sfetnicii săi la dânşii, care în fruntea unei comisii de experţi a luat la catastih toate sculele boierilor pribegi şi achitând datoria lor din lucrurile însemnate, restul l´a sechestrat pe seama vistieriei. Inventarul formează un adevărat monument de cultură, dându-ne o ideie clară despre avuţia boierilor pribegi, căci dacă ştim că pe vremea aceasta – în a doua jumătate a veacului XVI-lea – un bou costa un fiorin, ne putem uşor închipui ce valoare aveau rochile Doamnei lui Pătraşcu preţuite aici până la 117 fiorini ori caftanele boierilor, dintre cari găsim unele semnate chiar cu 130 fiorini” (Dr.Endre Veress)


Minteanul lui Nicolaus Olahus
(ţesătură cu fir de argint, argint aurit şi mătase colorată pe fond de atlas. Colecţia familiei Esterházy, Budapesta, Iparművészeti Múzeum, nr.inv.64.40)

La 19 februarie 1569 Ioan Sigismund de Zápolya anunţă magistratul Sibiului că va trimite la ei pe Ştefan Kemény, comitele de Kykeolleo (Târnave) pentru a lua în primire lucrurile boierilor pribegi. Bunurile lăsate în urmă au fost estimate, în prezenţa comitelui, de judele scăunal Petrus Lutch,  de Joannis Lulay, Blasius Raw şi Thomas Franck.

Apud Petrum Warga
 Tudornak a Radul Logofat fianak, volt Warga Peternel egy aranias barson caftanbol csenalt mente, valens Fl. 20 – Tudor, fiul Logofătului Radu, a avut la Petru Warga un mintean (haină purtată peste dolman) făcut dintr-un caftan de catifea aurită, în valoare de 20 florini şi o rochie de catifea a mamei boierului, fl.16

Am fost datori acestei gazde fl.32, pentru care datorie i-am lăsat aceste două veşminte.”


Boneta de coc (catifea, aprilici din aur de 18 carate şi email color, perle. Piesa a fost descoperită în sicriul Sofiei Kendi, biserica evangelică de la Cetatea de Baltă. Cluj, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei nr.inv. F. 18139)

Apud eundem Petrum Warga, bona relictae Petrasko waivodae in scrinio : Ket azzony embernek valo ing gyeongyes gallereo... - Tot la acel Petru Warga, lucrurile văduvei lui Pătraşcu Vodă în dulap: două cămăşi de femei, cu gulere de mărgăritare. Unsprezece cămăşi cu gulere aurite, cu nasturi mici, auriţi. O scufie. Cinci mărimi. Trei şorţuri, cu mărgăritare. Cinci marame. Patruzeci şi nouă nasturi auriţi pentru veşminte, încrustaţi cu pietre şi cu mărgăritare. O cataramă mare de argint pentru rochie. Şase inele de aur şi un florin de aur în cutie.

Într-o ladă de piele:
Trei cămăşi cu gulere aurite, cu nasturi mărunţi, de argint. Două cămăşi aurite. O faţă de masă turcească pentru o masă lungă. O bonetă de catifea aurită.” 



Fusta Ursulei Desffy (3), soţia palatinului Nicolae Esterházy
(catifea brodată cu fir de argint aurit şi mătase. Colecţia familiei Esterházy, Budapesta, Iparművészeti Múzeum, nr.inv.52.2854)

 “Într-o ladă galbenă:
Trei linguri de argint. O scufie cu mărgăritare. Un guler cu mărgăritare, cu nasturi mici pentru ambele mâini (?). Un şorţ cu mărgăritare. Un şorţ din fir de aur. Două paftale mari de argint. Într-o lădiţă ac de prins voal de argint şi ace încrustate cu mărgăritare. Trei sute de florini de aur într-o pungă.

Într-o ladă albă, veşmintele jupânesei voievodului Pătraşcu.
O manta scurtă (hazak) de atlas roşu preţuită la fl.50. O fustă de damasc verde fl.24. O fustă de damasc roşu fl.13. O fustă de damasc vânăt fl.16. O fustă de atlas roşu aurit fl.100. O fustă verde aurită fl.40. O fustă albă aurită fl.60. O fustă roşie aurită fl.28. O fustă albă aurită fl.117. .....


 
Rochia reginei Maria, soţia regelui Ludovic al II-lea, mort în bătălia de la Mohács (damasc de mătase, lampas cu fir de aur, cămasă brodată cu fir de argint, Muzeul Naţional Ungar)

 ........Altă fustă albă aurită, cu două catarame cu mărgăritare, împodobită cu pietre fl.66. Un caftan aurit, cu 25 nasturi de arginţi suflaţi fl.130. O fustă de atlas vânăt fl.26. Un caftan de om (de bărbaţi), aurit fl.30. O fustă albă de damasc fl.32. O fustă de atlas roşu, aurit fl.20. O fustă de atlas roşu fl.35. O fustă albă de damasc fl.18. Două fuste roşii de damasc fl.42. O fustă roşie de tabit (mătase uşoară, lucioasă) fl.14. O fustă de damasc roşu tivită cu blană de genet fl.12. Altă fustă cu tivitură de genet, de damasc roşu fl.27. O fustă de catifea vânătă fl.40. O fustă de damasc galben cu două copci de argint fl.25. O fustă de damasc alb fl.31. O fustă de atlas rosu aurit fl.29. O cămaşă cu guler aurit, cu nasturi. Summa fl. 1025

Petru Warga şi măcelarul Toma în datoria văduvei lui Pătraşcu Vodă, au primit câte o fustă roşie de damasc, evaluate laolaltă la 42 de florini.



Dolman (atlas, fir de argint, argint aurit, sârmă de argint aurit, capse smălţuite în formă de mâini, mânecile sunt prelungite în faţă acoperind până la degete. Colecţia familiei Esterházy, Budapest, Iparművészeti Múzeum, nr.inv.52.2804)


Capsele domanului

 “Apud Christophorum Omlássy bona ad matrem Zokolii spectantiaLa Cristof Omlássy lucrurile mamei lui Socol
O sabie de argint preţuită la fl. 25. Două scuturi albe. Un pumnal ordinar, ascuţit fl.1 denar 50. Două coifuri. Două linguri de argint cântărind marca dimia (1/2 marcă) fl. 4. Un lanţ de aur - 2 mărci 12 pisete (4) – fl.162. Un guler de taftă cu mărgăritare fl.20. O solniţă de argint – pisete 45 – fl. 9

Debuit  Zokoly dicto Christophoro Omlássy fl.27 den.91.Item Ztolnik fl.1.den.92...- Datoria lui Socol către Cristof Omlássy fl.27 denari 91.La fel stolnicul fl.1 denari 92.

..........................................................................................................................................

Eu Ştefan Kemény de Gyerömonostor (Mănăstireni, Bihor), fişpanul (comite suprem) comitatului Târnave, adeveresc şi întăresc acest registru...........”



 
Caftan (satin, mătase, atribuit sultanului Ahmet I, Muzeul Palatul Topkapi)

.................................................................

1. Sub influenţa ameninţării sultanale  stările decid, în decembrie 1555,  ruperea legăturilor cu Ferdinand de Habsburg, şi în februarie anul următor trupele lui Petre Petrovics, ale hatmanului Moţoc din Moldova şi ale vornicului Socol din Muntenia intră în Transilvania. Sub această presiune saşii, rămaşi fideli lui Ferdinand, la congregaţia generală  întunită la Sebeş Alba la 2 februarie 1556, acceptă şi ei aducerea în ţară a reginei Izabella şi a minorului Ioan Sigismund. La sfârşitul lunii august  Pătraşcu cel Bun şi Alexandru Lăpuşneanu au pătruns în Transilvania  pe la Braşov, respectiv pe la Bistriţa  şi  s-au îndreptat spre tabăra de la Satu Mare. Delegaţia stărilor a fost condusă de voievodul Francisc Kendi, sibienii reprezentaţi de judele regal Augustinus Hedwig. Au fost prezenţi Iohannes Tartler din Braşov, Peter Rähner din Mediaş şi Stefan Schäser din Sighişoara cu câte 25 de călăreţi, dar intrarea şi trecerea reginei prin Transilvania, până la Cluj, s-a făcut de fapt sub protecţia operaţiei de acoperire executate de oastea lui  Pătraşcu Vodă şi de călăreţii lui Alexandru Lăpuşneanu, circa 40.000 de oameni. (Történelmi Tár, 1891, 69.l) La Cluj regina a fost primită cu fast (5) iar în tabăra lui Pătraşcu cel Bun a fost trimisă, prin prelatul Benedict, o cantitate însemnată de pâine şi vin, ca oamenii lui Vodă să fie mai puţin “neastâmpăraţi”.

 Oraşul care cel dintâi şi-a deschis porţile înaintea reginei a fost Gilău.

 “ Alexander Dei gratia verus haeres, dominus et Waywoda terrae Moldaviensis.

Conspicui prudentes ac Circumspecti domini, si bene valetis, est nobis auditu omni tempora gratum. Quemadmodum antea quoque ad vos scripsimus Imperatorem Turcarum nobis scripsisse, ut essemus auxilio filio quondam Ioannis regis, ita ut locum parentis sui obtineret et Rex in Hungaria constitueretur; ita vobis nunc quoque significamus, quod idem Ioannis regis filius iam appropinquat cum magno exercitu, et imperator Turcarum qucque commisit Petrasko waywodae Transalpinensi et Petrowyth, necnom passis Budensis, Themesiensis et Bosnensis ac beglerbego, ut ipsi omni adsint auxilio;.....

Scriptum in oppido Ias, 23 Aprilis 1556”
(Staatsarchiv, Wien. Hungarica – Translatio literarum waywodae Moldaviensis)



Alexandru Lăpuşneanu anunţă pe magistraţii comunei Vinţu că îl va aduce în ţară pe fiul regelui Ioan (Ioan Zápolya). Înainte de a le scrie, a primit ordine de la sultan să-l ajute pe fiul defunctului rege, care a fost numit în locul părintelui său rege în Ungaria. Acum le dă de veste că fiul regelui Ioan se apropie cu o mare armată. De asemenea, din porunca sultanului, au mai fost trimişi în ajutorul fiului de rege Pătraşcu, voievodul Transalpinei, Petre Petrovics, paşii de Buda, de Timiş, al Bosniei şi beylerbeyul.


Carte iluminată, foll.174v-175r (Tetraevanghel, 234 foll., pergament, cerneală colorată, tempera, secolul XIV-XV. Atribuit scriptoriumului mănăstirii Neamţ / Grigorij Camblak. Biblioteca Naţională Széchényi, nr.inv. Fol.Eccl.Slav.17)


2. La venirea lui Mircea Ciobanul vornicul Socol fuge peste munţi  cu tezaurul lui Pătraşcu Vodă şi cu haraciul datorat turcilor. Vizirul paşa Rüstem a cerut cu insistenţă reginei Izabella predarea imediată a vornicului, cu explicaţia că Socol nu este un refugiat politic ci un răufăcător, ucigaşul hospodarului muntean. Regina se eschivează, apoi convoacă congregaţia generală. Între timp îl trimite pe Petre Bosy, însoţit de boierul Vlad, la Poartă să intervină pe lângă Delavigne, ambasadorul Franţei la Istambul, în favoarea lui Socol. La Turda, în primăvara anului 1558, în urma solicitărilor insistente venite din partea sultanului, în prezenţa celor doi ciauşi trimişi de Rüsztam, s-a hotărât ca vornicul Socol, Radu Ilie „Haidăul” şi Vlad să fie predaţi turcilor. Delavigne a încercat să-i salveze (în schimbul a 14000 de ducaţi, oferiţi de către Socol), fără succes însă. Deşi sultanul îi promite reginei că boierii vor fi exilaţi la Rodos (Izabella l-a numit pe Socol drept ambasadorul ei), cei trei vor fi omorâţi prin înnecare, „cu o piatră legată de gât”.

Je viens d’estre adverty que trois pauvres seig’ vallacques qui avoient esté envoyés en ceste Porte pa la royne de Transylvanie, aves le sauf-conduict du seig’, l’ung nommé Radul, l’autre Zokol, et l’aultre Vayvoda, je ne sçay comment on est, faygnant de le envoyer à Rodos, tous trois mis dans la mer une pierre au col. Voilà la foy qu’on voit en ces Turqz quand on est pour leur interest...” (Scrisoarea ambasadorului Delavigne, Charrière, II.p.437-8)

Familia lui Socol şi tezaurul adus din Muntenia  au rămas la Izabella. (Vor urma câteva negocieri cu Poarta)


Declaraţia lui Radu, fiul lui Socol despre lucrurile tatălui său primite înapoi:

En  Radwly havaselfeldi Zokoly fia...- Eu Radul, fiul lui Socol din Transalpina. Dau de ştire tuturora, că lucrurile tatălui meu care le-a avut depuse la Zewch Lenart, la casa sa din Bistriţa, mi le-a dat la mână întocmai şi fără nici o scădere cu aceleaşi peceţi, cu care fuseseră pecetluite. Despre care lucru i-am dat această scrisoare cu scrierea mâinii mele şi cu pecetea mea.
Datum in civitate Byztriciensi, feria 2 post festum Philippi et Iacobi Apostolorum (1 august) Anno Domini 1558

Radwly manu propria “




Pafta (argint, atelier balcanic, pe marginea piesei din stânga inscripţia: KIPAИA KAИATI. Muzeul Naţional Ungar, nr.inv.Orn. Jank. 413)

3. Familia lui Nicolaus Olahus:

Peter Haller, judele Sibiului anunţă pe braşoveni despre căsătoria lui Toma Olah, nepotul arhiepiscopului de Strigoniu, care va avea loc pe 3 februarie (1555)

“Reverendissimus dominus archiepiscopus strigoniensis Dominaciones Vestras alterosque dominos Saxones ad nupcias Thome Olah, nepotis sui ex fratre, ad tercium diem februarii in[vi]tavit...Accepimus dominum archiepiscopum propediem alias nupcias consanguinee sue maiori cum celebritate apparaturum....
Cibinii, die octava ianuarii, anno Domini MDLV”

(Arhivele Statului Braşov, colecţia Fronius, I, no 126)
 
Cutie-lădiţă de argint. (6,7x9x4 cm, Budapesta, Iparművészeti Múzeum, nr. inv. 19.139)

† АРСЄΗΙИ  ПАТРИАРХЪ  ЪРБЪСКЇИ
(Patriarhul Arsenie al IV-lea Šakabenta)


4. 1 pisetum=1/48 parte dintr-o marcă ungurească, care = 233, 3533 gr Au fineţe 990)

5. Casa de lângă Poarta de pe Uliţa de Mijloc a fost împodobită cu stofe colorate, “zugravul Anton a pictat pe poartă o stemă” iar oraşul zilnic trimitea reginei “pâine proaspătă, cozonac din făină albă, mazăre dulce şi prune brumării”. Zugravul Anton a fost plătit cu 50 de denari, iar cozonacul a costat 35 de denari (Registrul de socoteli 1555-1556 al cartierului Luporum)
 

luni, 16 ianuarie 2012

ISTORII MĂRUNTE

„...sue magnifice domine consorti...magnifici domini Merche vaÿvode Transalpini, „ -... strălucita doamna soţia strălucitului... Mircea voievodul Transalpin



Regele Sigismund de Luxemburg către magnifice domine consorti..., 3 iulie 1400
(MOL, DL 92157)

Doar câteva informaţii sumare ne vin în ajutor atunci când căutăm un răspuns la întrebarea: cine a fost soţia lui Mircea I ? În mod curios, niciun înscris contemporan, în care se vorbeşte despre ea, nu-i pomeneşte numele şi nu ne dezvăluie nimic despre familia a cărei descendentă era. Totuşi, cele trei documente de care dispunem aztăzi, ne permit să reconstituim câteva mici fragmente din viaţa şi personalitatea ei: a fost mama fiului legitim al lui Mircea, deţinea cu titlu de zălog o posesiune aparţinătoare cetăţii Vetus Buda (reşedinţa reginelor ungare), în proprietatea ei era satul Tolmay, loc de vamă, avea obiceiul de a abuza de puterea sa, şi se pare că la moartea soţului său nu era în ţară. 


Tabloul votiv din Biserica fostului schit Brădet-Argeş

Consider că în momentul actual nu dispunem de date suficiente ca să poată să fie susţinută ideea  potrivit căreia, soţia voievodului „de peste munţi” s-a numit Mara. Consideraţiile genealogice complicate făcute de câţiva istorici şi dovezile aduse cu multă siguranţă în sprijinul acestei păreri, nu pot convinge. Tabloul ctitorilor din biserica fostului schit Brădet este o astfel de „dovadă”. Nu poate fi considerat o sursă istorică de încredere. Biserica a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Buletinul Monumentelor Istorice, XXXIX, nr.2.p.57), pisania face referire la ctitorul Mircea Ciobanul, iar pictura datează din secolul al XVIII-lea. Se pare că zugravii şi tradiţia au făcut o confuzie în ceea ce priveşte şirul şi timpul domnitorilor (1)



...RA DOA[m]/NA
(Comisiunea Monumentelor Istorice, 1937, fig.2.)

 Din numele doamnei nu se pot citi corect decât două litere... PA [RA], nu poate fi completat cu MA..., deoarece litera de dinaintea literei P [R] nu este A. Cu toate că doar latura din dreapta a acesteia e vizibilă, totuşi se poate observa uşor că linia care ar trebui să formeze piciorul literei A, nu este continuă ci face o buclă. Istoriografia noastră „oficială” consideră totuşi justificată sau justificabilă numele „Mara” dintr-un simplu motiv: este mai confortabil dacă se menţine concordanţa cu pomelnicul descris de Alexandru Odobescu (2)

Din aceste considerente socotesc că tabloul votiv din biserica fostului schit Brădet nu reprezintă un temei suficient de sigur pentru a afirma că păstrează chipul „Doamnei Mara”. Cel mult, putem vorbi despre o soţie a  unui voievod cu numele Mircea.


Antimisul de la Brădet-Argeş, 1604 (Revista istorică XXIX, 01-06,1943, p.155)

În actele datate ale cancelariei voievodale, între 1387 şi 1407 nu figurează numele fiului lui Mircea, dar în 1420  Mihai era deja un om matur, în jur de  treizeci de ani. S-a născut, probabil, puţin înainte sau la scurt timp după urcarea lui Mircea în scaun, deci căsătoria  între voievod şi doamna fără nume s-a încheiat cel mai târziu în anul 1390. Încotro s-a îndreptat Mircea  pentru a stabili o alianţă matrimonială ? O căsătorie „potrivită” era o necesitate pentru un domnitor. Structurile de înrudire creau reţele de solidaritate şi susţinere în cazul unei crize politice interne (3) sau o ameninţare externă. (În evul mediu războaie au fost evitate şi regate au fost câştigate datorită căsătoriilor clădite pe calcule politice reuşite.)


Sigilul lui Mircea I, aflat pe tratatul încheiat în 1390 cu regele Poloniei, Władysław Jagiełło
(fotocopie, Biblioteca Academiei Române, Peceţi, F-VIII-1,)

DOMINUS MERCE • TRANSALPINUS • VAIVODA • AC • DOMINUS

În vremea de care ne ocupăm aici, Transalpina, ca şi întreaga zonă răsăriteană a Europei, aproape de pe o zi pe alta, a devenit învecinată cu o mare putere agresivă. Fiind mai  aproape de noii cuceritori, ţaratele bulgăreşti şi sârbii erau în primejdie şi mai mare căci nu puteau opune decât o slabă rezis­tenţă înaintării forţelor turco-osmane. Serbia dinastiei Nemanjić era fărămiţată, şi multele stăpîniri feudale mărunte nu aveau aliaţi puternici. Ungaria, care datorită stingerii vechii dinastii de Anjou trecea printr-un război intern iscat pentru tron (regine întemniţate, una dintre ele sugrumată, contraregi şi nobilime răzvrătită), trebuia să facă faţă şi unor atacuri din afară.  Regele Bosniei ocupă o parte din Dalmaţia, sârbii Banatul de Mačva, iar regina Hedviga, în fruntea unei oaste poloneze intră în Galiţia pe care tatăl ei, Ludovic de Anjou, o anexase cândva regatului ungar. Cade cetatea Halici şi Moldova trece sub suzeranitatea lui Władysław II Jagiełło. Teritorii, care tradiţional făceau parte din sfera de interes a regatului ungar, acum au ieşit subit de sub controlul acestuia. În momentul urcării în scaun a lui Mircea I, Polonia era de departe cel mai mare regat din răsăritul Europei, dar Ungaria a rămas încă un stat puternic şi bogat, şi era învecinată cu Transalpina.



Sigiliul voievodului Roman I. (Tratat de vasalitate, Suceava, 5 ianuarie 1393)

Voievozii români îşi alegeau soţiile şi din rândul supuşilor lor, însă izvoarele istorice pe care le cunoaştem astăzi ne permit să credem  că  Mircea s-a căsătorit tot de sus, încheind alianţă cu o familie influentă, foarte apropiată unei puteri.


Palatinul Detre Bubek către capitlul din Vác (MOL, DL 8505)

Palatinul Detre Bubek, la cererea maicilor de la mănăstirea de pe Insula Iepurilor (azi Insula Margareta), ordonase conventului de la Jászó să refacă hotărnicia posesiunii numită Taxun (azi Taksony), aflată în proprietatea mănăstirii amintite.

Omul episcopului de Vác, Iohannes zis de Turuch, în numele stăpânului său şi al soţiei voievodului Merche, „contrazice” hotarele rectificate de către convent, iar reprezentantul-avocat (procurator) al soţiei voievodului, Nicolae zis Toluay, motivează această contestare: prin noua hotărnicie o mare parte a posesiunii Harazty a fost anexată posesiunii Taxun. Soţia voievodului Merche a primit de la rege cu titulo pignoris / titlu de zălog această posesiune, Harazty (4) de lângă vadul Dunării, aparţinătoare cetăţii Vetus Buda, şi ar putea chema în proces pe avocatul regelui.(5) Fiindcă soţia voievodului nu este prezentă, acum palatinul se adresează capitlului de Vác, domina să fie citată pentru data de 8 ianuarie. Wissegrad, 18 noiembrie 1399.



Harazty (începutul secolului al XIX-lea, MOL,S 87 No 0011)


Pe lângă date mărunte (numele şi aşezarea posesiunii) scrisoarea relevă două informaţii importante. Soţia lui Mircea era dintr-o familie de rang înalt şi apropiat puterii dacă regele i-a zălogit posesiunea. (6) A doua informaţie folositoare este numele procuratorului. Familia Toluay avea proprietăţi în vestul Ungariei, în comitatele Zala şi Vas, deci aproape de Tolmay, cealaltă posesiune cunoscută (7) a soţiei voievodului Transalpin. (Peste câteva decenii, fii lui Pethew de Gerse, în mâinile cărora va trece vama de la Tolmay, într-un litigiu vor avea ca reprezentant-avocat tot un membru al familiei Toluay - MOL, DL 92602, 92604) 


Faptul că Nicolae Toluay a fost  reprezentantul ales al ei, ne arată că doamna lui Mircea îl cunoştea foarte bine şi avea încredere în el. Poate a fost familiarul ei, poate a fost un apropiat al familiei din care provenea ea. Nu avem date cu ce titlu a deţinut satul şi vama Tolmay, probabil prin moştenire, fiindcă din scrisoarea regelui Sigismund către doamna voievodului nu reiese că ar fi vorba de o zălogire sau danie. Greu de spus dacă a fost o cumpărătură făcută, mai ales că nu ştim doamna lui Mircea în ce parte a Ungariei a mai avut proprietăţii.(Familiile urmăreau achiziţionarea suprafeţelor exploatabile în aceeaşi regiune, creând în felul acesta şi un centru de putere.)


Tolmay (azi Cserszegtomaj) era aşezat pe malul lacului Balaton, între cetatea Rezi şi  Keszthely, târg aparţinător cetăţii, regiune care până în primăvara anului 1397 se afla în proprietatea familiei Lackfi, posesoare a celei mai importante averi funciare private din regatul Ungariei (7 cetăţi şi circa 260 de aşezări), şi ai cărei membri s-au succedat timp de treizeci şi doi de ani (cu o întrerupere de şase ani) în funcţia de voievod al Transilvaniei, de comite al secuilor şi al saşilor bistriţeni. Posesiunea strămoşească a familiei era Kerekegyháza din comitatul Cenad (azi judeţul Arad, aici va fi ridicată în secolul al XVI-lea mănăstirea Bezdin), centrul de greutate al patrimoniului lor funciar situindu-se în comitatele Cenad, Arad, Zărand, Solnocul de Mijloc şi Hunedoara. Domeniul din Zala ajunge în posesia familiei prin donaţie regală, în timpul regelui Ludovic de Anjou. După bătălia de la Nicopole, Ştefan Lackfi s-a întors împotriva lui Sigismund şi a încercat să aducă pe tronul ungar pe Ladislau al Neapolului. (8) A pierit decapitat, şi domeniile familiei Lackfi de Csáktornya şi Simontornya au fost confiscate.

Lespedea funerară a lui Ştefan Lackfi, biserica franciscană din Keszthely
În perioada 1398 -1399 relaţia între Keszthely şi castelanii cetăţii Rezi dintr-o dată au devenit tensionate. Locuitorii târgului se plânseseră impotriva castelanilor că încalcă vechile lor privilegii, îi obligă la plata unor biruri neobişnuite, şi  calculează nona din vin în mod arbitral (exemplu: ZsO. I.,1951, nr.5290, 5669). La 2 februarie 1400 regele Sigismund dă porunci severe soţiei voievodului Transalpin să nu mai calce drepturile şi privilegiile celor din Keszthely. Doamna lua pe nedrept dijmă şi vamă celor care mergeau la moara din satul Tolmay să-şi macine grâul.
 „...nonnullosque ex ipsis captivare ac pecoribus et pecudibus ac aliis eorum rebus et bonis privari, necnom viginti quatour es pecoribus predictis permactari, ac duos equos ab ipsis recipi...” (MOL, DL 92157)
Mai aflăm că doamna are oameni înarmaţi, privează pe unii de libertate, altora le confiscă vitele şi animalele, îi deposedează de lucruri şi bunuri, la fel, a sacrificat 24 de vite ale celor zişi (le mâncase cu oamenii ei) şi le mai luase şi doi cai. Regele dă poruncă doamnei să repare nedreptăţile făcute de ea şi oamenii ei, şi să restituie bunurile luate. Totodată porunceşte castelanilor săi din cetatea Rezi să verifice executarea acestor porunci, iar comitele de Zala va veni să restabilească dreptatea. 




Cetatea Rezi (desen Flóris Rómer, 1861)

Observând natura conflictului, dar şi perioada în care aceste plângeri apar şi se înmulţesc, nu cred că greşesc dacă  presupun că soţia lui Mircea era o Lackfi şi în anul 1398-1399 mai avea încă în proprietate şi cetatea Rezi (Juss Regium latens ?). Cetatea era a descendenţilor lui Nicolae Lackfi de Döbrököz.(9) Se pare, membrii acestei ramuri a familiei Lackfi doar la sfârşitul anului 1399 au  fost acuzaţi de lipsă de fidelitate. Fiul lui Nicolae Lackfi la 10 august 1399 participă, alături de banul de Mačva şi de reprezentantul cruciaţilor de la Vrana, la congregaţia nobiliară ţinută în apropierea satului Zakal (Fejér: CD, X/2, 719), în februarie 1400 cetatea Rezi figurează ca cetate regală, şi a fost zălogită, pentru 8.020 florini de aur, lui Friedrich de Scharfeneck, „soldatul credincios” al lui Sigismund. Satul Tolmay nu mai apare în înscrisuri până în 1421 (MOL, DL 92575), când face parte deja din domeniul cetăţii Rezi. Nu ştim dacă doamna lui Mircea a pierdut dreptul de proprietate asupra satului şi a vămii în urma răzvrătirii fostului palatin, sau la acea dată nu mai era în viaţă.

Sigiliul voievodului transilvan Ştefan Lackfi, 1348 (MOL, DL 73657)
Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare naturală, Ø 65mm, legenda: S STEPHANI VOYVODE TRANSSILVANI ET COM[itis] [d]E ZONUK
În cazul unor fapte considerate crimă de lezmaiestate sau răzvrătire (crimen laesae Majestatis seu perduellionis sau nota infidelitatis) între făptaş şi rudele sale dreptul la mosţenire era considerat întrerupt. Doar membrii familiei născuţi înainte de fapta săvârşită au avut drept la succesiune, şi numai asupra posesiunii strămoşească a familiei, nu şi asupra celor dobăndite prin cumpărare sau donaţie regală. Dacă doamna lui Mircea era din familia Lackfi de Döbrököz, după anul 1400 mai avea drept de proprietate numai asupra posesiunii de la Kerekegyháza. Din păcate nu avem date despre alte proprietăţi deţinute cu titlu de zălog sau cumpărate de ea, aşa că pe baza acestor surse sărăcăcioase presupun, din părţile Aradului s-a întors la Târgovişte după moartea lui Mircea, foarte probabil de a-l susţine pe fiul său în perioada când acesta trebuia să-şi consolideze puterea.
„ Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubiror şi autocrat, Ioan Mihail voevod şi domn a toată ţara Ungrovalahiei, dă domnia mea această poruncă celor două mănăstiri care sânt întemeiate de bunicul domniei mele şi de părintele domniei mele, dela  Cozia, a sfintei şi de viaţă începătoarei Treimi şi a sfintei Bunei-Vestiri dela Codmeana........Şi aceştia sânt martorii: jupân Voico, Radul ban, Aga ban, jupân Şerban Liubitul, Staico Sârbul, Staico Mezea, Cârstea Tătarul, Bora, Nenciul, logofătul Pilea şi eu Mihail (deacul) care am scris la Târgovişte în vremea când a venit mama domniei tale, doamna, dela Unguri, luna Proto-iunie, 22 anul 6926 (1418), şi indiction 11.
  Io, Mihail voevoda, din mila lui Dumnezeu domn”
(Arhivele Statului, s.i., I/19, traducere: Ştefan Nicolaescu)

Sigiliul reginei Barbara, fiica lui Hermann von Cilli ban al Croaţiei, Slavoniei şi Dalmaţiei (MOL, DL 10519)

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare roşie, Ø 28 mm, legenda: S BARBARE DEI GRATIA REGINE HUNGARIE.

Deoarece pe baza datelor existente nici un istoric nu neagă că doamna lui Mircea era din comitatul Zala, alte ipoteze caută şi explică o posibilă legătura de rudenie între soţia voievodului Transalpin şi familia Cilli/Celjski. Într-adevăr, ţinutul Međimurje, care a făcut parte din „regatul” familiei conţilor Cilli, se mărgineşte cu Zala, dar să nu uităm că această familie şi-a făcut apariţia după bătălia de la Nicopole pe scena istoriei regatului Ungar, dobândind domenii în sud-vestul Ungariei (cetăţile Csáktornya/ Čakovec şi Sztridóvár/ Štrigovar), iar genealogia familiei este prea bine cunoscută ca să ne permitem vreo combinaţie ciudată.
.......................................................

1. În absenţa izvoarelor interne, contemporane evenimentelor (nici măcar anale nu există!), sarcina cercetătorilor istorici de a preciza atât şirul şi anii de domnie ai primilor voievozi cât şi arborele lor genealogic este mult îngreunată. Succesiunea întâmplărilor din istoria ţărilor române medievale de asemenea este cunoscută într-o măsură nesatisfăcătoare. Istoricii sunt nevoiţi să recupereze golurile căutând după surse externe, deoarece pe baza sporadicelor înscrisuri autohtone doar supoziţii istoriografice se pot construi.

 „Mircea voevod bătrânul. Acesta au avut mare răboiu cu Baezet sultanul. Făcutu-s-au acel războiu pre apa Ialomiţii. Biruit-au Mircea vodă pre turci şi făr´ de număr au pierit, trecând Baezet Dunărea fără vad. Şi alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfânta mănăstire din Coziia şi sfânta mănăstire Cotmeana cănd era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea vodă ani 29 şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mănăstirea lui, la Coziia.” (cronica Ungrovalachiei scrisă în timpul domniei lui Matei Basarab)

Acest text este singura însemnare autohtonă despre domnia lui Mircea I. (Totuşi nu e puţin dacă avem în vedere că, de exemplu, despre luptele lui Vlad Ţepeş duse împotriva osmanilor nu găsim absolut nimic.) 


2. Alexandru Odobescu: Opere complete vol.II.1967, p.377. Nici tabloul votiv şi nici textul care îl însoţeşte nu este semnalat de Odobescu, însă  ”.. pe o tăblie, în troiţă din vremea lui Matei Basarab” în anul 1860 scriitorul a văzut scris: „Mircea Voievod şi Mara Doamna”. Aserţiunea lui Odobescu nu poate fi verificată, de piesa liturgică menţionată  nu se ştie nimic. În colecţiile Patriarhiei Române există un pomelnic de la Brădet (în formă de triptic) din vremea lui Matei Basarab, dar numele Mara nu apare înscrisă în cuprinsul pomelnicului.

„Istoria medievală a romînilor este încă o problemă nepătrunsă, despre care se fac şi se vor face hipoteze, unele mai ingenioase decît altele, dar fără să se poată da cu siguranţă de rostul adevărat al lucrului...., fie că istoricii noştri îşi făuresc vreo concepţie apriorică, şi apoi ori ignorează izvoarele contrarii părerii lor, ori le tălmăcesc cum le convine.” (Constantin Litzica)

3. Împrejurările urcării lui Mircea în scaun nu sunt nici astăzi clarificate în totalitate. Literatura istoriografică de popularizare (care adesea este incompatibilă cu cerinţele de obiectivitate) ocoleşte pe cât posibil această temă. Descendenţii lui Dan I au fost îndepărtaţi de la tron. Avem motive serioase să credem că Mircea, aflat în asociere cu un grup de boieri, a înlăturat de la domnie pe urmaşii lui Dan. Cronica bulgară îl spală de păcatul fratricidului, însă urcarea lui în scaunul voievodal nu s-a întâmplat în mod paşnic. În lucrarea celui mai important istoric bizantin, Laonic Chalcocondylas citim despre un Mircea uzurpător.. „ Myrxam istum,  qui avito istorum ducum genere erat ortus, accitum sibi ducem constituerunt, occiso Dano, qui antea rerum potiebatur„ – Pe acest Mircea, născut din neamul străbun al conducătorilor lor, chemându-l, conducător l-au făcut, tăindu-l pe Dan în a cărui putere erau mai înainte lucrurile. (Chalcocondylas, Bonn, 1873, p. 78/16)

Fii lui Dan vor trăi în exil, ştim de unul la Raguza şi de unul la Bizanţ. Va urma un secol de lupte între urmaşii lui Dan şi descendenţii lui Mircea, foarte multe domnii pe perioade foarte scurte de timp, chiar şi Mircea  va fi înlăturat pentru o perioadă şi înlocuit cu Vlad, după cum se pare, tot un fiu al lui Dan. Mircea pierde domnia Transalpinei nu datorită osmanilor (nici un cronicar turc nu pomeneşte de o schimbare a domnitorului), fiind nevoit să se retragă, ci datorită unei crize politice din ţară şi la iniţiativa/intervenţia casei Jagiełło. Singurul document rămas de la Vlad I vine să întărească rolul factorului polonez în această îndepărtare a lui Mircea de la domnie.


„...Wlad Woyewoda Bessarabie necnom Comes de Seuerinio...- domnul nostru domnul Vladislav, regele Poloniei şi Lituaniei, mare cneaz şi moştenitor al Rusiei şi soţia lui, Hedviga, regina Poloniei.....ne-au răsplătit pe noi şi stăpânirile noastre, şi... ne-au ajutat să obţinem de curând - nuper woywodatum Bassarabie et dominia que in Regno Vngarie obtinemus - voievodatul Bassarabia şi stăpânirile pe care le avem în Regatul Ungariei....
Datun in opido Argisch, Anul Domnului o mie trei sute nouăzeci şi şase” (Hurmuzaki 1/2, doc.nr.316, p. 374-375)



Sigiliul regelui Władysław II Jagiełło

S • WLADISLAVS • DEI • GRA • REX • POLONIE • NNO • TRARV • CRACOVIE • SADOMIE • SYRADIE • LACIE • CUYAVIE • LITWANIE • PNCEPS • SUPMS • POMERANIE • RUSSIEQ` . DNS • T • HRS • TC •

Angajamentul asumat de către Mircea, la data de 7 martie 1395 la Braşov, este întărit doar cu pecetea cea mică a voievodului. De iure nu este mai mult decât un contract de colaborare obişnuit, care îl obligă personal. Lipsa „peceţii ţării” (sigiliul cel mare al voievodului) şi a însemnelor de validare boiereşti dovedeşte că voievodul, în acel moment, nu avea susţinere din partea factorilor politici din ţară. (Nu este loc de interpretare – [şi] în cazul documentelor privind direct statul, forma, conţinutul, însemnele de validare, şi locul de păstrare a acestora  era foarte strict reglementat.) Dar din aceasta nu rezultă, sub nici o formă, că în acel moment Mircea era constrâns să stea fugar în Transilvania. Cine vrea să citească ceea ce este scris în acel angajament (şi nu ceea ce ar dori să vadă scris) poate observa uşor că este vorba de o simplă înţelegere  între Sigismund şi Mircea privind modalitatea de cooperare militară a celor două armate şi aprovizionarea contra cost a armatei ungare  pe timpul unei campanii desfăşurate de regele ungar în zona Dunării. Relaţiile între cele două ţări erau  bune, chiar textul actului de alianţă  aminteşte jurământul de credinţă prealabil prestat de Mircea, conform datoriei vasalului.

ideo nos sponte et ex mera nostra liberalitate, non cohacti, neque circumuenti, sub fide et iuramento nostris et Baronum nostrorum per nos prius debite prestitis, dicto Domino promisimus ac promittimus.... - de accea, noi, în mod spontan, din propria noastră iniţiativă, nesiliţi, nici duşi în eroare, pe fidelitatea şi jurământul nostru şi ale boierilor noştri, prestate înainte de noi, potrivit datoriei noastre, am promis şi promitem zisului Domn rege....”(MOL, DL 8043)

Originea suzeranităţii ungare asupra Transalpinei  trebuie căutată  în stadiul de dezvoltare economică şi administrativă a zonei dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea. Situaţia de subordonare economică aducea cu sine vasalitate politică. Suzeranitatea regilor unguri s-a manifestat în acordarea de privilegii comerciale oraşelor săseşti pe teritoriul Transalpinei - privilegii confirmate apoi de voievozi - şi printr-un protectorat politic. (Acest protectorat a determinat pe călugării de la Tismana să ceară regelui Sigismund scrisoare  de ocrotire pentru pastoraţie pe pămăntul numit Basarab.) În cadrul acestei suzeranităţi intra privilegiul regelui de a acorda voievozilor Transalpini dreptul de a bate monede şi stăpânirea feudelor Almaşului şi Făgăraşului. Situaţia de drept a acestora era aceea de „beneficii revocabile”. Urmărind titlul voievozilor în actele emise de cancelaria voievodală, putem aproxima perioadele când relaţiile Transalpinei cu regatul ungar erau mai încordate sau erau chiar bune.



Actul de la Braşov (MOL, DL 8043)

Urmează  bătălia de la rovini şi hărţuirea inamicului „prin pădurile de stejar ale ţării” (Chalcocondylas, Bonn, 1873, p. 79/2). Chiar dacă n-a fost „cea mai mare victorie a creştinilor împotriva necredincioşilor”, la sosirea armatei regale, în luna iulie, Bajazid nu se mai afla în ţară, doar cetatea Turnu era controlat de turci. Deşi dăduse dispozţie de mobilizare în data de 6 aprilie,  Sigismund abia în 6 iulie ajunge în tabăra militară de la Câmpulung (Arhivele Statului Sibiu, U454/1 69), pregătit să treacă în Transalpina pentru a recuceri cetatea Turnu – castrum Minus Nykapol vocatam - de la turci. ”....Mercha voyvodam Transalpinum per Turcos de suo dominio depositum, suo restituit pristino dominio - şi am restituit-o fostului stăpân, lui Mircea voievodul transalpin, care fusese lipsit de stăpânirea ei de către turci”. (MOL, DL 9225) 



(MOL, DL 9225)


Nici un cuvânt despre vreo campanie pentru reînscăunarea lui Mircea sau despre vreun „uzurpător” instalat de turci. Aflăm însă altceva. „ Abhinc versus climata ipsius regni nostri Hungarie cum palma victorie regrediendo,- ...în cele din urmă, întorcându-ne noi înapoi cu o biruinţă spre regatul nostru Ungaria, mulţime a olaţilor, condusă de pomenitul Mircea voievodul, alunecat pe calea vechii necredinţe, a înconjurat oastea noastră, în trecătorile înguste ale munţilor, numite Posada, aruncând cu viclenie împotriva noastră şi alor noştri săgeţi otrăvite şi ucigătoare.”  (La o posadă pe drumul ce duce de la Orşova la Caransebeş, la 24 august Sigismund era la Orsova/DL 100266, la 2 septembrie la Caransebeş/DL 8084) 

Tratatul  încheiat la 17 mai 1411 între Mircea I şi regele Poloniei (Archiwum Korone Krakowskie: Documenty pergaminowe U 1196/5615)
Actul întărit cu unsprezece sigilii atârnate. La mijloc se distinge sigiliul cel mare, în partea stângă sigiliul cel mic al lui Mircea I. Celelalte 4+5 sigilii sunt sigiliile boiereşti care validează documentul.
Nu cunoaştem cauzele, nici împrejurările concrete în care a avut loc această subminare şi răsturnare a relaţiilor – care nu demult erau încă de „colaborare” – între rege şi voievod. Ce evenimente l-au îndemnat pe Mircea la acest gest?  Un semnal de avertizare venit brusc din partea  Poloniei, Mircea fiind văzut ca exponent al unei politici care leza interesele polone tocmai în momentul când regele Władysław II  revendica pentru el şi soţia sa tronul Ungariei? (Maria, cealaltă fiică a lui Ludovic de Anjou a murit la 27 iulie 1395)



Sigiliul reginei Maria de Anjou, prima soţie a lui Sigismund de Luxemburg ( MOL, DL 39380)

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare naturală, Ø 95 mm, legenda: MARIA D--- GRA HVNGA--- --ACIE RAME SERVIE GAL--- ---MERIE ----E REGINA PRINCEPS SALLERNITANA ET HONORIS AC MONTIS SANCTI ANGELI DOMINA

În luna noiembrie - decembrie 1395 în Transalpina au avut loc evenimente a căror consecinţă a fost înlocuirea lui Mircea cu Vlad. Nu ştim cu precizie care au fost acestea. Singura ştire ne vine dintr-un raport al lui Paulus de Armaninis, solul ducelui de Mantova, trimis la curtea lui Sigismund. „ Hoc dico quiq Turchi presenti aliter teritorium Valachie multum invadunt et similiter etiam versus quasdam partes nomine Timesvar.... – turcii au pătruns mult pe teritoriul Valahiei şi la fel şi către unele părţi cu numele Timişoara...” (ÉTT, 1905, 390.l)  Dacă ar fi fost o intervenţie polono-moldavo-otomană s-ar fi ştiut la Buda !




Baiazid Fulgerul (anonim, Kunsthistorisches Museum Wien, Gemäldegalerie)

Prezenţa lui Vlad pe scaunul Transalpinei este atestat cu certitudine din 21 martie 1396 (când Sigismund încearcă o „spionare” a situaţiei din Transalpina)  până când voievodul Ştibor „..a pătruns în – dictas partes Transalpinas vsque ad castrum Dombouicha vocatum - zisa Transalpina până la cetatea numită a Dâmboviţei şi a asediat cu oamenii săi acea cetate,....şi-au lăsat acolo oamenii săi atâta timp până ce sus-zisul Vlad voievod a fost scos de nevoie din zisa cetate, de către numitul domn Stibor, şi ieşind de acolo împreună cu soţia sa, cu copii şi cu toată suita sa, a lăsat cu totul acea cetate a Dâmboviţei în mâinile şi în supunerea noastră, şi scotându-l pe acel Vlad voievod din zisa cetate ....l-au adus şi înfăţisat înaintea noastră....” putem citi în diploma lui Sigismund dată voievodului Ştibor în data de 8 decembrie 1397. (MOL, DL 8283) Din păcate textul documentului nu ne lămureşte dacă această incursiune a lui Stibor a  avut loc înainte sau după evenimentele de la Nicopole.


Nu sunt posibile clarificări definitive. Datorită izvoarelor nu întotdeauna suficiente vor coexista  puncte de vedere contradictorii asupra datelor şi faptelor consemnate în documente, însă cu lucrări festive şi omagiale nu pot fi colorate, nici măcar în parte, imensele pete albe ale istoriei Transalpinei.


4. Deoarece în Ungaria medievală Biserica interzicea perceperea de dobândă, zălogirea a căpătat o funcţie dublă; bunurile imobile primite în schimbul sumei împrumutate serveau ca garaţie, iar profitul obţinut din exploatarea acestora înlocuia într-un fel dobânda. Zălogirea a fost o vânzare temporară, se numea pignus,  şi nu era egală cu ipotecarea. Un astfel de contract avea valabilitate doar în cazul în care a fost legalizat de un locus credibilis (loc credibil, cu rol de notariat). Dacă suma declarată depăşea valoarea de 50 de florini, era necesară atât procedura de punere în posesie, cât şi acordul regelui. Privind valoarea florinului, câteva exemple din Tripartitum-ul lui Werbőczi:

-         Cetate construită din piatră: 100 de gira = 400 florini
-        Biserică cu două turnuri, întemeiată în felul în care se întemeiază o mănăstire: 50 gira = 200 florini
-         Un praedium populat: 3 gira = 12 florini
-         O şesie populată: 1 gira = 4 florini
-         Un bou sănătos: 1 gira = 4 florini


5. Un nobil întotdeauna era chemat în proces şi nu dat în judecată – „Nobiles enim euocari,& non statuit debent”  (Ştefan Werbőczi: Tripartitum, TIT.23 & 2) Regele, în propria lui persoană, niciodată nu era chemat în proces, în asemenea cazuri era citat avocatul său.

6. Între noi fie spus, Sigismund  era veşnic „cu buzunarele goale”. Mai mult de 100 de acte de zălogire se leagă de numele său. Legendară a rămas zălogirea celor 13 oraşe şi trei cetăţi din Szepesség/ Scepus/Zips pentru „37.000 de groşi laţi praghezi”, care apoi au revenit sub Coroana Ungară 360 de ani mai târziu, după prima împărţire a Poloniei. Aceste zălogiri aveau şi un substrat politic, cel care primea un oraş, o cetate sau o posesiune cu titlu de zălog a devenit un fel de aliat al lui Sigismund. Aşa a intrat Władysław Jagiełło în posesia oraşelor din Szepesség şi tot cu titlu de zălog deţinea  Stefan Lazarević, despotul Serbiei, oraşul Debreţin. 

7. Numele aşezării Tolmay apare pentru prima dată în 1357, când un iobag  de aici, Ştefan fiul lui Budur, a fost procris de congregaţia palatinală. Nu avem date de când era Tolmay în posesia soţiei lui Mircea I, dar este sigur că în anii 1380 şi 1398  nu era nici a lui Ştefan Lady şi nici a lui Paul Noogh, cum apare în cartea istoricului Petre P. Panaitescu.(Mircea cel Bătrân, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Corint, 2000) Panaitescu a preluat eronat  datele din lucrarea lui Dezső Csánki (Magyarország történelmi földrajza, III, Budapest,1897, 117 l.). Ştefan Lady avea moşie la Thomai (azi Badacsonytomaj), iar al doilea document amintit (MOL, DL 92089) se referă la membrii familiei Thomay şi la satul Wdurnokthomay (azi Balatonudvari). 

8. Dintr-un act de donaţie, emis de cancelaria regală la 22 mai 1410 (MOL, DL 9657), aflăm că Ştefan Lackfi ar fi încercat să realizeze o căsătorie între Ladislau al Neapolului şi fiica lui Baiazid, iar pe Sigismund să-l înlăture de pe tronul Ungariei, şi a îngăduit turcilor să devasteze pământurile situate între „ râurile Drawa şi Zawa”.


9. Nicolae Lackfi de Döbrököz a fost voievodul transilvaniei între anii 1367-1368, şi a pierit în bătălia de pe Ialomiţa, unde trupele transilvane au fost învinse de oamenii lui Dragomir Olatul, pârcălabul Dâmboviţei.  (Cronica arhidiaconului de Târnave, Ioan de Küküllő, capitolul XXXVIII) 


Sigiliul lui Nicolae Lackfi de Döbrököz, 1365 (MOL, DL 48004)