ISTORII MĂRUNTE

„...sue magnifice domine consorti...magnifici domini Merche vaÿvode Transalpini, „ -... strălucita doamna soţia strălucitului... Mircea voievodul Transalpin

Regele Sigismund de Luxemburg către magnifice domine consorti..., 3 iulie 1400

(MOL, DL 92157)

Doar câteva informaţii sumare ne vin în ajutor atunci când căutăm un răspuns la întrebarea: cine a fost soţia lui Mircea I ? În mod curios, niciun înscris contemporan, în care se vorbeşte despre ea, nu-i pomeneşte numele şi nu ne dezvăluie nimic despre familia a cărei descendentă era. Totuşi, cele trei documente de care dispunem aztăzi, ne permit să reconstituim câteva mici fragmente din viaţa şi personalitatea ei: a fost mama fiului legitim al lui Mircea, deţinea cu titlu de zălog o posesiune aparţinătoare cetăţii Vetus Buda (reşedinţa reginelor ungare), în proprietatea ei era satul Tolmay, loc de vamă, avea obiceiul de a abuza de puterea sa, şi se pare că la moartea soţului său nu era în ţară. 

Tabloul votiv din Biserica fostului schit Brădet-Argeş

Consider că în momentul actual nu dispunem de date suficiente ca să poată să fie susţinută ideea  potrivit căreia, soţia voievodului „de peste munţi” s-a numit Mara. Consideraţiile genealogice complicate făcute de câţiva istorici şi dovezile aduse cu multă siguranţă în sprijinul acestei păreri, nu pot convinge. Tabloul ctitorilor din biserica fostului schit Brădet este o astfel de „dovadă”. Nu poate fi considerat o sursă istorică de încredere. Biserica a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Buletinul Monumentelor Istorice, XXXIX, nr.2.p.57), pisania face referire la ctitorul Mircea Ciobanul, iar pictura datează din secolul al XVIII-lea. Se pare că zugravii şi tradiţia au făcut o confuzie în ceea ce priveşte şirul şi timpul domnitorilor (1)

...RA DOA[m]/NA

(Comisiunea Monumentelor Istorice, 1937, fig.2.)

 Din numele doamnei nu se pot citi corect decât două litere... PA [RA], nu poate fi completat cu MA..., deoarece litera de dinaintea literei P [R] nu este A. Cu toate că doar latura din dreapta a acesteia e vizibilă, totuşi se poate observa uşor că linia care ar trebui să formeze piciorul literei A, nu este continuă ci face o buclă. Istoriografia noastră „oficială” consideră totuşi justificată sau justificabilă numele „Mara” dintr-un simplu motiv: este mai confortabil dacă se menţine concordanţa cu pomelnicul descris de Alexandru Odobescu (2)

Din aceste considerente socotesc că tabloul votiv din biserica fostului schit Brădet nu reprezintă un temei suficient de sigur pentru a afirma că păstrează chipul „Doamnei Mara”. Cel mult, putem vorbi despre o soţie a  unui voievod cu numele Mircea.

Antimisul de la Brădet-Argeş, 1604 (Revista istorică XXIX, 01-06,1943, p.155)

În actele datate ale cancelariei voievodale, între 1387 şi 1407 nu figurează numele fiului lui Mircea, dar în 1420  Mihai era deja un om matur, în jur de  treizeci de ani. S-a născut, probabil, puţin înainte sau la scurt timp după urcarea lui Mircea în scaun, deci căsătoria  între voievod şi doamna fără nume s-a încheiat cel mai târziu în anul 1390. Încotro s-a îndreptat Mircea  pentru a stabili o alianţă matrimonială ? O căsătorie „potrivită” era o necesitate pentru un domnitor. Structurile de înrudire creau reţele de solidaritate şi susţinere în cazul unei crize politice interne (3) sau o ameninţare externă. (În evul mediu războaie au fost evitate şi regate au fost câştigate datorită căsătoriilor clădite pe calcule politice reuşite.)

Sigilul lui Mircea I, aflat pe tratatul încheiat în 1390 cu regele Poloniei, Władysław Jagiełło

(fotocopie, Biblioteca Academiei Române, Peceţi, F-VIII-1,)

DOMINUS MERCE • TRANSALPINUS • VAIVODA • AC • DOMINUS

În vremea de care ne ocupăm aici, Transalpina, ca şi întreaga zonă răsăriteană a Europei, aproape de pe o zi pe alta, a devenit învecinată cu o mare putere agresivă. Fiind mai  aproape de noii cuceritori, ţaratele bulgăreşti şi sârbii erau în primejdie şi mai mare căci nu puteau opune decât o slabă rezis­tenţă înaintării forţelor turco-osmane. Serbia dinastiei Nemanjić era fărămiţată, şi multele stăpîniri feudale mărunte nu aveau aliaţi puternici. Ungaria, care datorită stingerii vechii dinastii de Anjou trecea printr-un război intern iscat pentru tron (regine întemniţate, una dintre ele sugrumată, contraregi şi nobilime răzvrătită), trebuia să facă faţă şi unor atacuri din afară.  Regele Bosniei ocupă o parte din Dalmaţia, sârbii Banatul de Mačva, iar regina Hedviga, în fruntea unei oaste poloneze intră în Galiţia pe care tatăl ei, Ludovic de Anjou, o anexase cândva regatului ungar. Cade cetatea Halici şi Moldova trece sub suzeranitatea lui Władysław II Jagiełło. Teritorii, care tradiţional făceau parte din sfera de interes a regatului ungar, acum au ieşit subit de sub controlul acestuia. În momentul urcării în scaun a lui Mircea I, Polonia era de departe cel mai mare regat din răsăritul Europei, dar Ungaria a rămas încă un stat puternic şi bogat, şi era învecinată cu Transalpina.

Sigiliul voievodului Roman I. (Tratat de vasalitate, Suceava, 5 ianuarie 1393)

Voievozii români îşi alegeau soţiile şi din rândul supuşilor lor, însă izvoarele istorice pe care le cunoaştem astăzi ne permit să credem  că  Mircea s-a căsătorit tot de sus, încheind alianţă cu o familie influentă, foarte apropiată unei puteri.

Palatinul Detre Bubek către capitlul din Vác (MOL, DL 8505)

Palatinul Detre Bubek, la cererea maicilor de la mănăstirea de pe Insula Iepurilor (azi Insula Margareta), ordonase conventului de la Jászó să refacă hotărnicia posesiunii numită Taxun (azi Taksony), aflată în proprietatea mănăstirii amintite.

Omul episcopului de Vác, Iohannes zis de Turuch, în numele stăpânului său şi al soţiei voievodului Merche, „contrazice” hotarele rectificate de către convent, iar reprezentantul-avocat (procurator) al soţiei voievodului, Nicolae zis Toluay, motivează această contestare: prin noua hotărnicie o mare parte a posesiunii Harazty a fost anexată posesiunii Taxun. Soţia voievodului Merche a primit de la rege cu titulo pignoris / titlu de zălog această posesiune, Harazty (4) de lângă vadul Dunării, aparţinătoare cetăţii Vetus Buda, şi ar putea chema în proces pe avocatul regelui.(5) Fiindcă soţia voievodului nu este prezentă, acum palatinul se adresează capitlului de Vác, domina să fie citată pentru data de 8 ianuarie. Wissegrad, 18 noiembrie 1399.

Harazty (începutul secolului al XIX-lea, MOL,S 87 No 0011)

Pe lângă date mărunte (numele şi aşezarea posesiunii) scrisoarea relevă două informaţii importante. Soţia lui Mircea era dintr-o familie de rang înalt şi apropiat puterii dacă regele i-a zălogit posesiunea. (6) A doua informaţie folositoare este numele procuratorului. Familia Toluay avea proprietăţi în vestul Ungariei, în comitatele Zala şi Vas, deci aproape de Tolmay, cealaltă posesiune cunoscută (7) a soţiei voievodului Transalpin. (Peste câteva decenii, fii lui Pethew de Gerse, în mâinile cărora va trece vama de la Tolmay, într-un litigiu vor avea ca reprezentant-avocat tot un membru al familiei Toluay - MOL, DL 92602, 92604) 

Faptul că Nicolae Toluay a fost  reprezentantul ales al ei, ne arată că doamna lui Mircea îl cunoştea foarte bine şi avea încredere în el. Poate a fost familiarul ei, poate a fost un apropiat al familiei din care provenea ea. Nu avem date cu ce titlu a deţinut satul şi vama Tolmay, probabil prin moştenire, fiindcă din scrisoarea regelui Sigismund către doamna voievodului nu reiese că ar fi vorba de o zălogire sau danie. Greu de spus dacă a fost o cumpărătură făcută, mai ales că nu ştim doamna lui Mircea în ce parte a Ungariei a mai avut proprietăţii.(Familiile urmăreau achiziţionarea suprafeţelor exploatabile în aceeaşi regiune, creând în felul acesta şi un centru de putere.)

Tolmay (azi Cserszegtomaj) era aşezat pe malul lacului Balaton, între cetatea Rezi şi  Keszthely, târg aparţinător cetăţii, regiune care până în primăvara anului 1397 se afla în proprietatea familiei Lackfi, posesoare a celei mai importante averi funciare private din regatul Ungariei (7 cetăţi şi circa 260 de aşezări), şi ai cărei membri s-au succedat timp de treizeci şi doi de ani (cu o întrerupere de şase ani) în funcţia de voievod al Transilvaniei, de comite al secuilor şi al saşilor bistriţeni. Posesiunea strămoşească a familiei era Kerekegyháza din comitatul Cenad (azi judeţul Arad, aici va fi ridicată în secolul al XVI-lea mănăstirea Bezdin), centrul de greutate al patrimoniului lor funciar situindu-se în comitatele Cenad, Arad, Zărand, Solnocul de Mijloc şi Hunedoara. Domeniul din Zala ajunge în posesia familiei prin donaţie regală, în timpul regelui Ludovic de Anjou. După bătălia de la Nicopole, Ştefan Lackfi s-a întors împotriva lui Sigismund şi a încercat să aducă pe tronul ungar pe Ladislau al Neapolului. (8) A pierit decapitat, şi domeniile familiei Lackfi de Csáktornya şi Simontornya au fost confiscate.

Lespedea funerară a lui Ştefan Lackfi, biserica franciscană din Keszthely

În perioada 1398 -1399 relaţia între Keszthely şi castelanii cetăţii Rezi dintr-o dată au devenit tensionate. Locuitorii târgului se plânseseră impotriva castelanilor că încalcă vechile lor privilegii, îi obligă la plata unor biruri neobişnuite, şi  calculează nona din vin în mod arbitral (exemplu: ZsO. I.,1951, nr.5290, 5669). La 2 februarie 1400 regele Sigismund dă porunci severe soţiei voievodului Transalpin să nu mai calce drepturile şi privilegiile celor din Keszthely. Doamna lua pe nedrept dijmă şi vamă celor care mergeau la moara din satul Tolmay să-şi macine grâul.

 „...nonnullosque ex ipsis captivare ac pecoribus et pecudibus ac aliis eorum rebus et bonis privari, necnom viginti quatour es pecoribus predictis permactari, ac duos equos ab ipsis recipi...” (MOL, DL 92157)

Mai aflăm că doamna are oameni înarmaţi, privează pe unii de libertate, altora le confiscă vitele şi animalele, îi deposedează de lucruri şi bunuri, la fel, a sacrificat 24 de vite ale celor zişi (le mâncase cu oamenii ei) şi le mai luase şi doi cai. Regele dă poruncă doamnei să repare nedreptăţile făcute de ea şi oamenii ei, şi să restituie bunurile luate. Totodată porunceşte castelanilor săi din cetatea Rezi să verifice executarea acestor porunci, iar comitele de Zala va veni să restabilească dreptatea. 

Cetatea Rezi (desen Flóris Rómer, 1861)

Observând natura conflictului, dar şi perioada în care aceste plângeri apar şi se înmulţesc, nu cred că greşesc dacă  presupun că soţia lui Mircea era o Lackfi şi în anul 1398-1399 mai avea încă în proprietate şi cetatea Rezi (Juss Regium latens ?). Cetatea era a descendenţilor lui Nicolae Lackfi de Döbrököz.(9) Se pare, membrii acestei ramuri a familiei Lackfi doar la sfârşitul anului 1399 au  fost acuzaţi de lipsă de fidelitate. Fiul lui Nicolae Lackfi la 10 august 1399 participă, alături de banul de Mačva şi de reprezentantul cruciaţilor de la Vrana, la congregaţia nobiliară ţinută în apropierea satului Zakal (Fejér: CD, X/2, 719), în februarie 1400 cetatea Rezi figurează ca cetate regală, şi a fost zălogită, pentru 8.020 florini de aur, lui Friedrich de Scharfeneck, „soldatul credincios” al lui Sigismund. Satul Tolmay nu mai apare în înscrisuri până în 1421 (MOL, DL 92575), când face parte deja din domeniul cetăţii Rezi. Nu ştim dacă doamna lui Mircea a pierdut dreptul de proprietate asupra satului şi a vămii în urma răzvrătirii fostului palatin, sau la acea dată nu mai era în viaţă.

Sigiliul voievodului transilvan Ştefan Lackfi, 1348 (MOL, DL 73657)

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare naturală, Ø 65mm, legenda: S STEPHANI VOYVODE TRANSSILVANI ET COM[itis] [d]E ZONUK

În cazul unor fapte considerate crimă de lezmaiestate sau răzvrătire (crimen laesae Majestatis seu perduellionis sau nota infidelitatis) între făptaş şi rudele sale dreptul la mosţenire era considerat întrerupt. Doar membrii familiei născuţi înainte de fapta săvârşită au avut drept la succesiune, şi numai asupra posesiunii strămoşească a familiei, nu şi asupra celor dobăndite prin cumpărare sau donaţie regală. Dacă doamna lui Mircea era din familia Lackfi de Döbrököz, după anul 1400 mai avea drept de proprietate numai asupra posesiunii de la Kerekegyháza. Din păcate nu avem date despre alte proprietăţi deţinute cu titlu de zălog sau cumpărate de ea, aşa că pe baza acestor surse sărăcăcioase presupun, din părţile Aradului s-a întors la Târgovişte după moartea lui Mircea, foarte probabil de a-l susţine pe fiul său în perioada când acesta trebuia să-şi consolideze puterea.

„ Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubiror şi autocrat, Ioan Mihail voevod şi domn a toată ţara Ungrovalahiei, dă domnia mea această poruncă celor două mănăstiri care sânt întemeiate de bunicul domniei mele şi de părintele domniei mele, dela  Cozia, a sfintei şi de viaţă începătoarei Treimi şi a sfintei Bunei-Vestiri dela Codmeana........Şi aceştia sânt martorii: jupân Voico, Radul ban, Aga ban, jupân Şerban Liubitul, Staico Sârbul, Staico Mezea, Cârstea Tătarul, Bora, Nenciul, logofătul Pilea şi eu Mihail (deacul) care am scris la Târgovişte în vremea când a venit mama domniei tale, doamna, dela Unguri, luna Proto-iunie, 22 anul 6926 (1418), şi indiction 11.

  Io, Mihail voevoda, din mila lui Dumnezeu domn”

(Arhivele Statului, s.i., I/19, traducere: Ştefan Nicolaescu)

Sigiliul reginei Barbara, fiica lui Hermann von Cilli ban al Croaţiei, Slavoniei şi Dalmaţiei (MOL, DL 10519)

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare roşie, Ø 28 mm, legenda: S BARBARE DEI GRATIA REGINE HUNGARIE.

Deoarece pe baza datelor existente nici un istoric nu neagă că doamna lui Mircea era din comitatul Zala, alte ipoteze caută şi explică o posibilă legătura de rudenie între soţia voievodului Transalpin şi familia Cilli/Celjski. Într-adevăr, ţinutul Međimurje, care a făcut parte din „regatul” familiei conţilor Cilli, se mărgineşte cu Zala, dar să nu uităm că această familie şi-a făcut apariţia după bătălia de la Nicopole pe scena istoriei regatului Ungar, dobândind domenii în sud-vestul Ungariei (cetăţile Csáktornya/ Čakovec şi Sztridóvár/ Štrigovar), iar genealogia familiei este prea bine cunoscută ca să ne permitem vreo combinaţie ciudată.

.......................................................

1. În absenţa izvoarelor interne, contemporane evenimentelor (nici măcar anale nu există!), sarcina cercetătorilor istorici de a preciza atât şirul şi anii de domnie ai primilor voievozi cât şi arborele lor genealogic este mult îngreunată. Succesiunea întâmplărilor din istoria ţărilor române medievale de asemenea este cunoscută într-o măsură nesatisfăcătoare. Istoricii sunt nevoiţi să recupereze golurile căutând după surse externe, deoarece pe baza sporadicelor înscrisuri autohtone doar supoziţii istoriografice se pot construi.

 „Mircea voevod bătrânul. Acesta au avut mare răboiu cu Baezet sultanul. Făcutu-s-au acel războiu pre apa Ialomiţii. Biruit-au Mircea vodă pre turci şi făr´ de număr au pierit, trecând Baezet Dunărea fără vad. Şi alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfânta mănăstire din Coziia şi sfânta mănăstire Cotmeana cănd era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea vodă ani 29 şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mănăstirea lui, la Coziia.” (cronica Ungrovalachiei scrisă în timpul domniei lui Matei Basarab)

Acest text este singura însemnare autohtonă despre domnia lui Mircea I. (Totuşi nu e puţin dacă avem în vedere că, de exemplu, despre luptele lui Vlad Ţepeş duse împotriva osmanilor nu găsim absolut nimic.) 

2. Alexandru Odobescu: Opere complete vol.II.1967, p.377. Nici tabloul votiv şi nici textul care îl însoţeşte nu este semnalat de Odobescu, însă  ”.. pe o tăblie, în troiţă din vremea lui Matei Basarab” în anul 1860 scriitorul a văzut scris: „Mircea Voievod şi Mara Doamna”. Aserţiunea lui Odobescu nu poate fi verificată, de piesa liturgică menţionată  nu se ştie nimic. În colecţiile Patriarhiei Române există un pomelnic de la Brădet (în formă de triptic) din vremea lui Matei Basarab, dar numele Mara nu apare înscrisă în cuprinsul pomelnicului.

„Istoria medievală a romînilor este încă o problemă nepătrunsă, despre care se fac şi se vor face hipoteze, unele mai ingenioase decît altele, dar fără să se poată da cu siguranţă de rostul adevărat al lucrului...., fie că istoricii noştri îşi făuresc vreo concepţie apriorică, şi apoi ori ignorează izvoarele contrarii părerii lor, ori le tălmăcesc cum le convine.” (Constantin Litzica)

3. Împrejurările urcării lui Mircea în scaun nu sunt nici astăzi clarificate în totalitate. Literatura istoriografică de popularizare (care adesea este incompatibilă cu cerinţele de obiectivitate) ocoleşte pe cât posibil această temă. Descendenţii lui Dan I au fost îndepărtaţi de la tron. Avem motive serioase să credem că Mircea, aflat în asociere cu un grup de boieri, a înlăturat de la domnie pe urmaşii lui Dan. Cronica bulgară îl spală de păcatul fratricidului, însă urcarea lui în scaunul voievodal nu s-a întâmplat în mod paşnic. În lucrarea celui mai important istoric bizantin, Laonic Chalcocondylas citim despre un Mircea uzurpător.. „ Myrxam istum,  qui avito istorum ducum genere erat ortus, accitum sibi ducem constituerunt, occiso Dano, qui antea rerum potiebatur„ – Pe acest Mircea, născut din neamul străbun al conducătorilor lor, chemându-l, conducător l-au făcut, tăindu-l pe Dan în a cărui putere erau mai înainte lucrurile. (Chalcocondylas, Bonn, 1873, p. 78/16)

Fii lui Dan vor trăi în exil, ştim de unul la Raguza şi de unul la Bizanţ. Va urma un secol de lupte între urmaşii lui Dan şi descendenţii lui Mircea, foarte multe domnii pe perioade foarte scurte de timp, chiar şi Mircea  va fi înlăturat pentru o perioadă şi înlocuit cu Vlad, după cum se pare, tot un fiu al lui Dan. Mircea pierde domnia Transalpinei nu datorită osmanilor (nici un cronicar turc nu pomeneşte de o schimbare a domnitorului), fiind nevoit să se retragă, ci datorită unei crize politice din ţară şi la iniţiativa/intervenţia casei Jagiełło. Singurul document rămas de la Vlad I vine să întărească rolul factorului polonez în această îndepărtare a lui Mircea de la domnie.

„...Wlad Woyewoda Bessarabie necnom Comes de Seuerinio...- domnul nostru domnul Vladislav, regele Poloniei şi Lituaniei, mare cneaz şi moştenitor al Rusiei şi soţia lui, Hedviga, regina Poloniei.....ne-au răsplătit pe noi şi stăpânirile noastre, şi... ne-au ajutat să obţinem de curând - nuper woywodatum Bassarabie et dominia que in Regno Vngarie obtinemus - voievodatul Bassarabia şi stăpânirile pe care le avem în Regatul Ungariei....

Datun in opido Argisch, Anul Domnului o mie trei sute nouăzeci şi şase” (Hurmuzaki 1/2, doc.nr.316, p. 374-375)

Sigiliul regelui Władysław II Jagiełło

S • WLADISLAVS • DEI • GRA • REX • POLONIE • NNO • TRARV • CRACOVIE • SADOMIE • SYRADIE • LACIE • CUYAVIE • LITWANIE • PNCEPS • SUPMS • POMERANIE • RUSSIEQ` . DNS • T • HRS • TC •

Angajamentul asumat de către Mircea, la data de 7 martie 1395 la Braşov, este întărit doar cu pecetea cea mică a voievodului. De iure nu este mai mult decât un contract de colaborare obişnuit, care îl obligă personal. Lipsa „peceţii ţării” (sigiliul cel mare al voievodului) şi a însemnelor de validare boiereşti dovedeşte că voievodul, în acel moment, nu avea susţinere din partea factorilor politici din ţară. (Nu este loc de interpretare – [şi] în cazul documentelor privind direct statul, forma, conţinutul, însemnele de validare, şi locul de păstrare a acestora  era foarte strict reglementat.) Dar din aceasta nu rezultă, sub nici o formă, că în acel moment Mircea era constrâns să stea fugar în Transilvania. Cine vrea să citească ceea ce este scris în acel angajament (şi nu ceea ce ar dori să vadă scris) poate observa uşor că este vorba de o simplă înţelegere  între Sigismund şi Mircea privind modalitatea de cooperare militară a celor două armate şi aprovizionarea contra cost a armatei ungare  pe timpul unei campanii desfăşurate de regele ungar în zona Dunării. Relaţiile între cele două ţări erau  bune, chiar textul actului de alianţă  aminteşte jurământul de credinţă prealabil prestat de Mircea, conform datoriei vasalului.

„ ideo nos sponte et ex mera nostra liberalitate, non cohacti, neque circumuenti, sub fide et iuramento nostris et Baronum nostrorum per nos prius debite prestitis, dicto Domino promisimus ac promittimus.... - de accea, noi, în mod spontan, din propria noastră iniţiativă, nesiliţi, nici duşi în eroare, pe fidelitatea şi jurământul nostru şi ale boierilor noştri, prestate înainte de noi, potrivit datoriei noastre, am promis şi promitem zisului Domn rege....”(MOL, DL 8043)

Originea suzeranităţii ungare asupra Transalpinei  trebuie căutată  în stadiul de dezvoltare economică şi administrativă a zonei dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea. Situaţia de subordonare economică aducea cu sine vasalitate politică. Suzeranitatea regilor unguri s-a manifestat în acordarea de privilegii comerciale oraşelor săseşti pe teritoriul Transalpinei - privilegii confirmate apoi de voievozi - şi printr-un protectorat politic. (Acest protectorat a determinat pe călugării de la Tismana să ceară regelui Sigismund scrisoare  de ocrotire pentru pastoraţie pe pămăntul numit Basarab.) În cadrul acestei suzeranităţi intra privilegiul regelui de a acorda voievozilor Transalpini dreptul de a bate monede şi stăpânirea feudelor Almaşului şi Făgăraşului. Situaţia de drept a acestora era aceea de „beneficii revocabile”. Urmărind titlul voievozilor în actele emise de cancelaria voievodală, putem aproxima perioadele când relaţiile Transalpinei cu regatul ungar erau mai încordate sau erau chiar bune.

Actul de la Braşov (MOL, DL 8043)

Urmează  bătălia de la rovini şi hărţuirea inamicului „prin pădurile de stejar ale ţării” (Chalcocondylas, Bonn, 1873, p. 79/2). Chiar dacă n-a fost „cea mai mare victorie a creştinilor împotriva necredincioşilor”, la sosirea armatei regale, în luna iulie, Bajazid nu se mai afla în ţară, doar cetatea Turnu era controlat de turci. Deşi dăduse dispozţie de mobilizare în data de 6 aprilie,  Sigismund abia în 6 iulie ajunge în tabăra militară de la Câmpulung (Arhivele Statului Sibiu, U454/1 69), pregătit să treacă în Transalpina pentru a recuceri cetatea Turnu – castrum Minus Nykapol vocatam - de la turci. ”....Mercha voyvodam Transalpinum per Turcos de suo dominio depositum, suo restituit pristino dominio - şi am restituit-o fostului stăpân, lui Mircea voievodul transalpin, care fusese lipsit de stăpânirea ei de către turci”. (MOL, DL 9225) 

(MOL, DL 9225)

Nici un cuvânt despre vreo campanie pentru reînscăunarea lui Mircea sau despre vreun „uzurpător” instalat de turci. Aflăm însă altceva. „ Abhinc versus climata ipsius regni nostri Hungarie cum palma victorie regrediendo,- ...în cele din urmă, întorcându-ne noi înapoi cu o biruinţă spre regatul nostru Ungaria, mulţime a olaţilor, condusă de pomenitul Mircea voievodul, alunecat pe calea vechii necredinţe, a înconjurat oastea noastră, în trecătorile înguste ale munţilor, numite Posada, aruncând cu viclenie împotriva noastră şi alor noştri săgeţi otrăvite şi ucigătoare.”  (La o posadă pe drumul ce duce de la Orşova la Caransebeş, la 24 august Sigismund era la Orsova/DL 100266, la 2 septembrie la Caransebeş/DL 8084) 

Tratatul  încheiat la 17 mai 1411 între Mircea I şi regele Poloniei (Archiwum Korone Krakowskie: Documenty pergaminowe U 1196/5615)

Actul întărit cu unsprezece sigilii atârnate. La mijloc se distinge sigiliul cel mare, în partea stângă sigiliul cel mic al lui Mircea I. Celelalte 4+5 sigilii sunt sigiliile boiereşti care validează documentul.

Nu cunoaştem cauzele, nici împrejurările concrete în care a avut loc această subminare şi răsturnare a relaţiilor – care nu demult erau încă de „colaborare” – între rege şi voievod. Ce evenimente l-au îndemnat pe Mircea la acest gest?  Un semnal de avertizare venit brusc din partea  Poloniei, Mircea fiind văzut ca exponent al unei politici care leza interesele polone tocmai în momentul când regele Władysław II  revendica pentru el şi soţia sa tronul Ungariei? (Maria, cealaltă fiică a lui Ludovic de Anjou a murit la 27 iulie 1395)

Sigiliul reginei Maria de Anjou, prima soţie a lui Sigismund de Luxemburg ( MOL, DL 39380)

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară de culoare naturală, Ø 95 mm, legenda: MARIA D--- GRA HVNGA--- --ACIE RAME SERVIE GAL--- ---MERIE ----E REGINA PRINCEPS SALLERNITANA ET HONORIS AC MONTIS SANCTI ANGELI DOMINA

În luna noiembrie - decembrie 1395 în Transalpina au avut loc evenimente a căror consecinţă a fost înlocuirea lui Mircea cu Vlad. Nu ştim cu precizie care au fost acestea. Singura ştire ne vine dintr-un raport al lui Paulus de Armaninis, solul ducelui de Mantova, trimis la curtea lui Sigismund. „ Hoc dico quiq Turchi presenti aliter teritorium Valachie multum invadunt et similiter etiam versus quasdam partes nomine Timesvar.... – turcii au pătruns mult pe teritoriul Valahiei şi la fel şi către unele părţi cu numele Timişoara...” (ÉTT, 1905, 390.l)  Dacă ar fi fost o intervenţie polono-moldavo-otomană s-ar fi ştiut la Buda !

Baiazid Fulgerul (anonim, Kunsthistorisches Museum Wien, Gemäldegalerie)

Prezenţa lui Vlad pe scaunul Transalpinei este atestat cu certitudine din 21 martie 1396 (când Sigismund încearcă o „spionare” a situaţiei din Transalpina)  până când voievodul Ştibor „..a pătruns în – dictas partes Transalpinas vsque ad castrum Dombouicha vocatum - zisa Transalpina până la cetatea numită a Dâmboviţei şi a asediat cu oamenii săi acea cetate,....şi-au lăsat acolo oamenii săi atâta timp până ce sus-zisul Vlad voievod a fost scos de nevoie din zisa cetate, de către numitul domn Stibor, şi ieşind de acolo împreună cu soţia sa, cu copii şi cu toată suita sa, a lăsat cu totul acea cetate a Dâmboviţei în mâinile şi în supunerea noastră, şi scotându-l pe acel Vlad voievod din zisa cetate ....l-au adus şi înfăţisat înaintea noastră....” putem citi în diploma lui Sigismund dată voievodului Ştibor în data de 8 decembrie 1397. (MOL, DL 8283) Din păcate textul documentului nu ne lămureşte dacă această incursiune a lui Stibor a  avut loc înainte sau după evenimentele de la Nicopole.

Nu sunt posibile clarificări definitive. Datorită izvoarelor nu întotdeauna suficiente vor coexista  puncte de vedere contradictorii asupra datelor şi faptelor consemnate în documente, însă cu lucrări festive şi omagiale nu pot fi colorate, nici măcar în parte, imensele pete albe ale istoriei Transalpinei.

4. Deoarece în Ungaria medievală Biserica interzicea perceperea de dobândă, zălogirea a căpătat o funcţie dublă; bunurile imobile primite în schimbul sumei împrumutate serveau ca garaţie, iar profitul obţinut din exploatarea acestora înlocuia într-un fel dobânda. Zălogirea a fost o vânzare temporară, se numea pignus,  şi nu era egală cu ipotecarea. Un astfel de contract avea valabilitate doar în cazul în care a fost legalizat de un locus credibilis (loc credibil, cu rol de notariat). Dacă suma declarată depăşea valoarea de 50 de florini, era necesară atât procedura de punere în posesie, cât şi acordul regelui. Privind valoarea florinului, câteva exemple din Tripartitum-ul lui Werbőczi:

-         Cetate construită din piatră: 100 de gira = 400 florini

-        Biserică cu două turnuri, întemeiată în felul în care se întemeiază o mănăstire: 50 gira = 200 florini

-         Un praedium populat: 3 gira = 12 florini

-         O şesie populată: 1 gira = 4 florini

-         Un bou sănătos: 1 gira = 4 florini

5. Un nobil întotdeauna era chemat în proces şi nu dat în judecată – „Nobiles enim euocari,& non statuit debent”  (Ştefan Werbőczi: Tripartitum, TIT.23 & 2) Regele, în propria lui persoană, niciodată nu era chemat în proces, în asemenea cazuri era citat avocatul său.

6. Între noi fie spus, Sigismund  era veşnic „cu buzunarele goale”. Mai mult de 100 de acte de zălogire se leagă de numele său. Legendară a rămas zălogirea celor 13 oraşe şi trei cetăţi din Szepesség/ Scepus/Zips pentru „37.000 de groşi laţi praghezi”, care apoi au revenit sub Coroana Ungară 360 de ani mai târziu, după prima împărţire a Poloniei. Aceste zălogiri aveau şi un substrat politic, cel care primea un oraş, o cetate sau o posesiune cu titlu de zălog a devenit un fel de aliat al lui Sigismund. Aşa a intrat Władysław Jagiełło în posesia oraşelor din Szepesség şi tot cu titlu de zălog deţinea  Stefan Lazarević, despotul Serbiei, oraşul Debreţin. 

7. Numele aşezării Tolmay apare pentru prima dată în 1357, când un iobag  de aici, Ştefan fiul lui Budur, a fost procris de congregaţia palatinală. Nu avem date de când era Tolmay în posesia soţiei lui Mircea I, dar este sigur că în anii 1380 şi 1398  nu era nici a lui Ştefan Lady şi nici a lui Paul Noogh, cum apare în cartea istoricului Petre P. Panaitescu.(Mircea cel Bătrân, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Corint, 2000) Panaitescu a preluat eronat  datele din lucrarea lui Dezső Csánki (Magyarország történelmi földrajza, III, Budapest,1897, 117 l.). Ştefan Lady avea moşie la Thomai (azi Badacsonytomaj), iar al doilea document amintit (MOL, DL 92089) se referă la membrii familiei Thomay şi la satul Wdurnokthomay (azi Balatonudvari). 

8. Dintr-un act de donaţie, emis de cancelaria regală la 22 mai 1410 (MOL, DL 9657), aflăm că Ştefan Lackfi ar fi încercat să realizeze o căsătorie între Ladislau al Neapolului şi fiica lui Baiazid, iar pe Sigismund să-l înlăture de pe tronul Ungariei, şi a îngăduit turcilor să devasteze pământurile situate între „ râurile Drawa şi Zawa”.

9. Nicolae Lackfi de Döbrököz a fost voievodul transilvaniei între anii 1367-1368, şi a pierit în bătălia de pe Ialomiţa, unde trupele transilvane au fost învinse de oamenii lui Dragomir Olatul, pârcălabul Dâmboviţei.  (Cronica arhidiaconului de Târnave, Ioan de Küküllő, capitolul XXXVIII) 

Sigiliul lui Nicolae Lackfi de Döbrököz, 1365 (MOL, DL 48004)