miercuri, 5 septembrie 2012

….PE MARGINEA UNEI LEGENDE

Ubul şi fii săi  


…Michael, filius Vbul, fidelis seruiens noster....Patri suo pro morte Aegidii fratris sui, qui in exercitu, quem Rex Colomannus….., mouerat contra Ruthenos,… - Mihai fiul lui Ubul, serviens-ul nostru fidel…. Tatălui său, pentru moartea fratelui său Egidiu în campania… pe care regele Coloman… împotriva rutenilor pornise, … regele Andrei al II-lea donează aşezările Nukupul şi Tuth din comitatul Szabolcs. (DL 50624)

Am scris acest post cu scopul de a corecta o informaţie neconformă cu realitatea, o informaţie strâmbă, prezentă în lucrările istoriografice, mai puţin pretenţioase, despre trecutul Caransebeşului. Legenda “cavalerului” Ubul s-a născut din subiectivitatea accentuată a autorilor primelor monografii româneşti bănăţene, din pasiunea “istoricului” avid după iluzii, care modifică date istorice, ignoră sau tălmăceşte distorsionat faptele consemnate în documentele vremii, pentru a le potrivi cu un model creat din motivaţiile sale (1).




Cea de-a treia cruciadă a fost chemată la viaţă de căderea Ierusalimului în mâna sultanului Saladin şi de enciclica papei Grigore al VIII-lea (2). Dacă în primele două cruciade Ungaria a avut o participare pasivă (teritoriu de tranzit şi aprovizionare), de data aceasta  acordă un spijin, deşi modest, activ.






Charta regelui Henric al II-lea Plantegenet pentru locuitorii oraşului Winchester (1155/1158, printre martori: cancelarul Thomas Becket – Winchester, ref W/A1/1/1)


După moartea primei sale soţii, Ana de Chatillon, Béla al III-lea s-a căsătorit cu Margareta Capet, văduva fiului regelui Henric al II-lea Plantegenet şi sora vitregă a lui Filip August al Franţei. Astfel, regele ungar s-a apropiat de cei doi domnitori care, luând crucea în ianuarie 1188, au iniţiat noua expediţie pentru eliberarea Ţării Sfinte. 


Béla al III-lea şi Margareta Capet (Royal MS 16 G VI, f. 341r)


În cursul anului 1188, Henric al II-lea al Angliei îi scrie (3) regelui Béla, anunţându-l că “nos & karissimum amicum nostrum Philippum regem Francorum – noi şi cel mai iubit amic al nostru, Filip, regele francilor”…”ad honorem Dei & ad ipsius servitium signaculum sanctae crucis suscepisse, - în cinstea Domnului şi în slujba Lui am luat semnul Sfintei Cruci”, speră şi se aşteaptă din partea regelui Béla la un spijin care permită trecerea paşnică a trupelor sale pe teritoriul ungar şi obţinerea, contra cost, a hranei necesare.

Dar nici englezii, nici francezii  n-au străbătut pe uscat continentul, singurii care au tranzitat teritoriul Ungariei au fost germanii lui Friedrich Barbarossa (4).

Regele Béla al III-lea şi prima sa soţie, Ana de Chatillon (reconstrucţie facială)

Împăratul a plecat din Ratisbona (azi, Regensburg) la 23 aprilie 1189 şi trecând prin Viena, “circa pentecosten venit ad portam Ungarie – în jurul zilei de Rusalii (28 mai în acel an) ajunge la râul Leitha/Litava, la porţile Ungariei “qui Teutonica lingua Virvelt- care în limba teutonică Virvelt se cheamă.

“Rex autem Ungarie per nuncios suos ipsum gratanter excipiens, intriotum ei terre benigne aperuit, omniumque rerum venalium emptionem ad placitum promisit. Ut autem in terram ventum est, omnia invia in fluviis, in rivis, in paludibus pontibus sterni precepit. – Regele Ungariei, prin emisarii săi, cu bucurie l-a primit, binevoitor i-a deschis poarta ţării şi a promis că vor putea cumpăra orice marfă, după bunul lor plac. Îndată ce au păşit pe pământul lui, a poruncit ca peste râuri, pârâuri şi locuri mlăştinoase poduri să fie construite.“ (5)

Conform spuselor cronicarului Arnold de Lübeck, la 4 iunie Friedrich Barbarossa a fost primit cu multă ospitalitate la Esztergom/ Strigoniu de către Béla al III-lea (nu ştim însă dacă această ospitalitate a fost sinceră sau era dictată de frică) şi  condus la Buda, “in urbem Adtile dictam”, unde împăratul a petrecut patru zile, luând parte la o vănătoare. Apoi cruciaţii au pornit spre Constantinopol, mergând de-a lungul Dunării, pe apă şi pe uscat. Pentru a călăuzi pe cruciaţi pe teritoriul ungar şi de a acompania expediţia lui Barbarossa în Ţara Sfântă, Béla al III-lea pusese la dispoziţia fratelui său, ducele Géza, un contingent de 2000 de luptători, în frunte cu Ugrin, episcopul de Győr (6) şi nouă comiţi.



 
La Stari Slankamen “aquamtribus diebus et tribus noctibus transeuntes, trei ibidem milites submerses amiserunt. – (cruciaţii) au traversat apa timp de trei zile şi trei nopţi, tot aici pierzând, prin înnec, trei cavaleri.” Trecând şi Sava, cruciaţii au campat câteva zile sub zidurile Belgradului, şi depăşind  frontiera regatului Ungariei, la sfârşitul lunii iulie au ajuns la Niš. (Arnoldi Chronica Slavorum, Hannover, 1868, p. 129-130)

Castrum Zalankemen/Stari Slankamen (Marsigli: Stato militare dell’ imperio ottomanno, Haga, 1732, vol.II)

Potrivit cronicii atribuite canonicului austriac Ansbertus, la Niš împăratul şi-a organizat forţele în patru divizii (7). Despre a doua divizie, fără să menţioneze vreun nume, cronicarul relatează că era formată exclusiv din boemieni şi unguri, “utraque gente proprium habente signiferum – fiecare dintre cele două neamuri având propriul purtător de steag.”


Luptător cu armură de protecţie. Manuscrisul "Hortus deliciarum” de Herradis von Landsberg, stareţa mănăstirii Hohenburg/Odilienberg (cca. 1180-1190)

Cât timp cruciaţii avansau înspre sud, prin teritoriul sârbesc şi bizantin, relaţiile dintre împăratul bizantin, Isaac II Angelos, şi  împăratul romano-german s-au deteriorat. Isaac se considera, cu pretenţiile celor din vechime, singurul împărat legitim al romanilor, el însă nu mai avea puterea predecesorilor săi de a-şi impune voinţa asupra lui Barbarossa. A recurs la jigniri, căuta să îngreuneze aprovizionarea cu alimente şi furaje a forţelor cruciate, iar pe sultanul Saladin l-a ţinut la current cu toate mişcările germanilor (trata, pe ascuns, cu trimişi ai sultanului Saladin). Prin aceste acţiuni Isaac a provocat o contramăsură din partea lui Barbarossa. Germanii au ocupat oraşul Filippopol (azi, Plovdiv), au pus în stare de alertă o flotă  pentru asedierea Constantinopolului, şi Isaac a fost nevoit să cedeze (alianţa sa cu Saladin nu l-a ajutat cu nimic). În martie 1190, curtea bizantină a pus la dispoziţia lui  Barbarossa  navele necesare pentru a trece împreună cu toţi ai săi în Asia Mică.



Hiperpironul împăratului Isaac II Angelos (4,18 gr, cca. 1195, Constantinopol)
Pe avers împăratul cu sceptru în formă de cârjă şi arhanghelul Mihail purtând sabia de foc, pe revers Sfânta Fecioara pe tron
 
În această situaţie, fidel ginerelui său Isaac, regele Béla trimite o delegaţie la Filippopol şi retrage trupele auxiliare ungare. “…sex Comites cum omnibus aliis et cum Episcopo Jazarensi retro reversi sunt al propria XIII Kal. Decembris… - …..şase comiţi cu toţi oamenii lor şi cu episcopul de Győr la 29 noiembrie s-au întors acasă, înfăţişîndu-se înaintea regelui la Czilburg (Buda), cu câteva zile înainte de Crăciun.“  (Ansbertus: Historia de expeditione Friderici Imperatoris, Praga, 1827, l.36 - 56)


Richard Inimă de Leu
(Chertsey Abbey, paviment din secolul al XIII-lea, The British Museum)

Dar nu toţi ungurii s-au retras din armata cruciată. Trei comiţi au rămas alături de Barbarossa şi ducele Géza, şi cel puţin unul dintre ei a participat la asediul cetăţii Acra.

 Forte die quadam, Turcis de more in nostros subito irruentibus, et turbam facientibus, commota sunt castra nostra. Nostris itaque ad arma currentibus, rex ocius armatus processit eques, et cum eo comes quidam armatus de Hungaria, et Hungri quam plurimi contra Turcos exierunt…-  S-a întâmplat într-o zi că tabăra noastră a fost pusă în agitaţie de către turci,  când, după obiceiul lor, aceştia ne-au atacat, creând o tulburare. Imediat oamenii noştrii s-au înarmat, au ieşit contra turcilor, în frunte mergea regele şi cavaleria sa, şi cu ei comitele purtând însemnele Ungariei, şi foarte mulţi unguri..."

 (Itinerarium peregrinorum et Gesta regis Ricardi, London, 1864. Lib.IV.capit.8., 246. l.)

Acest comite venit din Ungaria, probabil, este una şi aceeaşi persoană cu acel comes Nicholaus de Hungaria care în gesta regelui Richard Inimă de Leu (Lib.I.capit.31.) este enumerat printre ducii şi conţii prezenţi la asediul cetăţii. (Surprinzător, identificarea comitelui n-a trezit interesul niciunui istoric.)



Capturarea cetăţii Acra (Royal MS 16 G VI, f. 352v)



……………………………………………………..

1. Protopop Andrei Ghidiu în colaborare cu Iosif Bălan: Monografia oraşului Caransebeş…, Caransebeş, 1909 ; Protopop Gheorghe Cotoşman: Episcopia Caransebeşului, Caransebeş, 1941

2. “Audita tremendi… -  Sunau îngrozitor”- Ferarra, 29 octombrie 1187. Textul enciclicei este cunoscut şi întregit din surse sopradice engleze, germane şi suedeze. (Philipp Jaffé: Regesta pontificum romanorum…, 1851, 837.l)

3. Historiae Anglicanae scriptores decem  -  Radulphus de Diceto Londoniensis, London, 1652, 638-639. l.)


4. Barbarossa nu dispunea de o capacitate navală corespunzătoare (deşi în acele secole nu s-a făcut diferenţă între o flotă de război şi una comercială) pentru a asigura transportarea trupelor pe mare spre Ţara Sfântă, şi a fost nevoit să parcurgă drumul pe uscat. Doar o parte a cruciaţilor turingieni şi austrieci au ales calea maritimă. Cu privire la numărul participanţilor la această cruciadă, izvoarele dau date foarte contradictorii. Totuşi, putem admite că Barbarossa comanda o forţă mai mare de 12.000-15.000 de oameni, şi această mulţime a parcurs distanţa dintre Poson şi Belgrad, 572 de km, în 35 de zile. 




Cavaleri cruciaţi (Catedrala din Konstanz, rotonda Sfântul Mauritius)


(În evul de mijloc expediţiile cu caracter militar întreprinse de ţările din Europa în Ţara Sfântă erau numite peregrinatio (călătorie îndepărtată, pelerinaj), expeditio (călătorie) sau iter in sanctam terram (drum în Ţara Sfântă). Expresia “cruciadă” apare în secolul al XVIII-lea, în poemul dramatic Nathan Înţeleptul al scriitorului german G. E. Lessing.)

5. Avînd grijǎ de aprovizionarea corespunzătoare a trupelor, cu hrană şi furaje, Barbarossa şi Béla s-au înţeles dinainte asupra preţurilor. (De exemplu: furaje pentru 100 de cai = 1 marca argenti = 4 boi). 

Din multele plângeri ale cruţiaţilor, consemnate în cronica lui Ansbertus, ne putem face o idee despre căştigul schimbătorilor de bani (campsores).


 “In sola igitur commutatione denariorum vel argenti Ungari graviter nostros angariaverunt, quippe qui pro duobus Coloniensibus quinque tantum suos et pro duobus Frisacensibus quatuor dabant Ungaricos et pro Ratisponense unum tantum Ungaricum, qui vix Veronensem valebat.”  Germanii au fost serios păgubiţi. Denarul de argint era acceptată ca monedă de schimb, dar pentru 2 denari de Colonia  au dat doar 5, pentru 2 denari de Friesach doar 4, iar pentru un denar de Regensburg 1 denar unguresc, deşi acesta nu valora nici un denar de Verona.


Regele Emeric donează Vgrini uenerabilis Geuriensis episcope un sat situat în comitatul Komárom (DL 61124)


6. Ugrin de genere Chak. În anul 1188 a fost numit episcop de Győr, iar în 1204 este ales arhiepiscop de Strigoniu. (Knauz Nándor: Monumenta Ecclesiae Strigoniensis, Tomus I: 979-1273, Strigonii 1874, 169. l.)



7. Prima divizie a fost pusă sub conducerea ducelui de Suevia, fiul împăratului, fiind formată  din trupele ducelui, ale episcopului de Regensburg, şi ale marchizilor de Uoburch (Vohburg) şi de Padin (Baden). Din prima divizie au mai făcut parte  cinci comiţi suevieni şi patru comiţi bavarezi, iar Berthold, comite de Neunburch (Nimburg), era purtător de steag. Conducătorul diviziei a treia şi stegar a fost Perthold duce de Dalmaţia, având în “subordine” şase episcopi, şase prinţi (Gotfrid Franconiae, Rudolf Leodicensis, Diepold Pataviensis, Heinric Basiliensis, Hermann Monasteriensis şi Arnold Osinburgensis) şi un comite, Poppo de Henneberg.  A patra divizie a fost condusă de însuşi împăratul şi era formată din trupele episcopilor de Trentasianus (Tarentaise) şi de Missinensis (Meissen). Din unitate au mai făcut parte comitele Florent de Hollant cu germanii săi şi alţi şaisprezece comiţi cu restul armatei. Stegar a fost ales, in absentia, Rutpertus comite de Nassowe (Nassau).


(Ansbertus: Historia de expeditione Friderici Imperatoris, Praga, 1827, 36-37. l.)